„Un creștin nu urăște, Vadime. Un creștin iubește!”

Cum și când l-ați cunoscut pe Corneliu Vadim Tudor?

Eu am intrat la facultate în anul 1968. Vadim era student încă din 1967. Deci, era cu un an înaintea mea. A fost un student proeminent. La rândul meu, eram printre cei mai cunoscuți studenți și ne-am împrietenit. Prietenia mea cu Corneliu Vadim Tudor s-a consolidat în vara anului 1969, când am făcut practica studențească, împreună, la Slatina.

În fiecare zi, după ce terminam programul, mergeam, cu toți colegii, la Râul Olt. Într-o bună zi, Corneliu Vadim Tudor a căzut în apa Oltului. Nu știa să înoate, s-a zbătut extraordinar, dar pe mal eram încă 4-5 studenți și, împreună, am reușit să-l scoatem din apă. Era foarte speriat, înghițise și puțină apă, și, în aceste circumstanțe, s-a întins pe iarbă, ca să-și revină din șoc. După circa 10 minute, și-a revenit, s-a ridicat și a spus: „– Nu cumva să spuneți cuiva că am căzut în Olt și că era să mă înec!”

Venind de la Olt către Școala Ionașcu, unde eram cazați, eu mă aflam la circa 10 metri în spatele lui. La un moment dat, Corneliu Vadim Tudor s-a întors și m-a întrebat: „Paule, uită-te la picioarele și la părul meu! Ce zici, nu-i așa că semăn că Alexandru Macedon?” Am zâmbit, i-am spus că da, se apropie la figură de Alexandru Macedon, dar – în gândul meu – am tras concluzia că Vadim suferă de grandomanie.

După ce s-a terminat vacanța studențească, ne-am întors la Facultatea de Filozofie din București și, în luna noiembrie a anului 1969, Vadim m-a invitat la ziua lui. L-am întrebat unde-și serbează ziua… Mi-a indicat restaurantul Securității din strada Știrbei Vodă. Abia atunci am înțeles ce hram poartă Vadim, m-am speriat și am renunțat la orice relație cu el. Asta, având în vedere că eu fusesem deținut politic. Așa l-am cunoscut pe Corneliu Vadim Tudor, așa vi l-am descris.

V-a vorbit vreodată Vadim despre originile familiei sale, care trage din județul nostru, mai precis din comuna Teslui, satul Cherlești?

Desigur. Tatăl lui s-a născut în Cherlești. El pretinde că tatăl lui a fost oltean și că, pe linie paternă, are rădăcini în Oltenia. În realitate satul Cherlești se află pe malul de est al Oltului, adică în Muntenia. Dar, atâta geografie știa Corneliu Vadim Tudor.

În Parlamentul României , v-ați aflat pe poziții diametral opuse. V-ați ciocnit cu fostul dvs. coleg de Sociologie?

Înainte de a vă răspunde la această întrebare, trebuie să menționez că, după terminarea facultății, am urmărit activitatea lui Vadim Tudor, care era cunoscut ca poet, încă din facultate și care lucra și în presă. Cea mai prodigioasă activitate a desfășurat-o în săptămânalul „Săptămâna”, condus de Eugen Barbu.

Caracterul extremist al lui Vadim Tudor a apărut foarte pregnant în acest ziar, deoarece – în fiecare săptămână – sub semnătura lui era publicat un articol elogios la adresa unui dictator din Asia de Sud-Est sau din Africa. De la ambasadele statelor respective, Vadim încasa 200 de dolari cash. Firește, nu plătea impozit pentru acești bani și, ca atare, pentru anii ’70-’80, cei 200 de dolari însemnau foarte mult.

În aceeași perioadă, traficanții de valută erau anchetați și scuturați de Miliție, din trei în trei luni. Vadim n-a pățit nimic niciodată. Acest fapt demonstrează și mai pregnant legăturile lui cu Securitatea.

Ne-am revăzut în noiembrie 1992, în Senatul României. Eu – senator țărănist de Olt, el – senator PRM de București. Amândoi am activat în Biroul permanent al Senatului. Eu, în calitate de chestor, el – ca secretar al Biroului Permanent. Ne salutam, discutam despre orice, numai despre politică nu. Politic, eram incompatibili și, ca atare, ne feream să abordăm vreo temă politică. Eu am fost deținut politic și, ca atare, țărănist, el era un prieten al Securității și, ca atare, era comunist. Viața parlamentară ne-a obligat, totuși, să ne ciocnim în timpul ședințelor, în plen, al Senatului.

Prima dispută cu Vadim am avut-o după ce eu am făcut o declarație politică, în care am invocat personalitatea de aventurier a lui Mihai Viteazul. Vadim Tudor a profitat de pauza de ședință, de după declarația mea, și s-a repezit la Biblioteca Senatului, ca să caute argumente împotriva spuselor mele.

Din păcate pentru el, nu a găsit nici măcar unul, dar – pentru că se înscrisese la cuvânt – după pauză, a trebuit să vorbească. Și a vorbit circa jumătate de oră. Adică, a vorbit mult fără să spună nimic. La sfârșit, a ținut să precizeze: „– Și dacă s-ar ridica din mormânt Mihai Viteazul și ar asculta cuvintele lui Paul Popescu, ar spune scurt – BA!”

A doua dispută importantă cu Vadim Tudor, am avut-o în ziua în care, în Senat, s-a pus problema ridicării imunității lui parlamentare, pentru a răspunde în fața instanțelor judecătorești, în legătură cu calomniile care se înghesuiau în Revista România Mare. Vadim Tudor a fost invitat la Tribuna Senatului să-și spună punctul de vedere pe această temă. El a vorbit 45 de minute, timp în care a pronunțat de nouă ori cuvântul „urăsc”. Ura el multe, ura maghiarimea (semn de xenofobie), îi ura pe evrei (semn de antisemitism), îi ura pe concetățenii care nu îi acceptau ideile etc.

După aceea, m-am înscris și eu la cuvânt și i-am spus: „Vadime, dragă, tu nu pierzi niciun prilej să afirmi, de la Tribuna Senatului, că ești creștin. Iată că, astăzi, în discursul tău, ai pronunțat de nouă ori cuvântul urăsc. Iar eu îți spun că un creștin nu urăște, Vadime. Un creștin iubește!”

Foarte atent la aspectele formale din acel moment, Vadim nu a mai pronunțat, ulterior, în       Senatul României, niciodată, cuvântul „urăsc”.

Cât de dăunător pentru democrație a fost naționalismul practicat de Vadim Tudor?

Nu cred că naționalismul lui Vadim Tudor a dăunat democrației românești. Vadim a creat și a condus un partid (România Mare) care s-a bucurat de o audiență limitată. De fapt, este cunoscut că – oricând și oriunde – numărul extremiștilor nu depășește 10% din totalul populației. Cam asta au fost și procentele pe care le-a obținut PRM în alegeri. Este drept că, în situații de instabilitate economică, socială sau militară, numărul extremiștilor crește. Așa s-a întâmplat și în România, în anul 2000, când pe fondul instabilității economice, PRM a obținut 25% din voturi, iar Vadim – în calitate de candidat la președinția țării – a intrat alături de Ion Iliescu în turul II al alegerilor. Amintesc că, în 1933, tot pe fondul unei instabilități economice, Hitler a obținut puterea pe căi democratice, în Germania. Știu că mulți români consideră, chiar și în zilele noastre, că, dacă Vadim ar fi câștigat alegerile prezidențiale în anul 2000, situația în România ar fi fost cu totul alta. Nu știu ce gândesc acești oameni, dar și eu sunt convins că situația din România ar fi fost cu totul alta. Și, cu siguranță, mult mai rea decât este.

Vadim a promis că va conduce republica cu mitraliera și, probabil, chiar ar fi făcut-o. Eu spun că, dacă Vadim ar fi câștigat alegerile prezidențiale din acel an, discursul naționalist, xenofob și antisemit al lui ar fi influențat grav democrația românească.

Din fericire n-a fost să fie. În consecință, democrația românească a mai făcut câțiva pași.

Cum îl catalogați pe ziaristul și omul de cultură Vadim Tudor?

Vadim a fost și va rămâne în istorie un guraliv. El a avut gura foarte mare, a jignit și calomniat în stânga și-n dreapta, fără niciun fel de reținere. Dar este drept, Vadim a fost foarte talentat și expresiile lui calomnioase până la Dumnezeu erau foarte apreciate pentru exprimarea artistică. Cel puțin pe mine m-au distrat întotdeauna, motiv pentru care am fost în stare să citesc și România Mare. Avea șarm Vadim Tudor! M-a calomniat chiar și pe mine. Și după ce a făcut-o, mi-a spus: „– Paule, cam macabră zicerea mea despre tine, dar ce vrei? Așa mi-a venit mie atunci!”  Îl cunoșteam, l-am înțeles și nu l-am chemat în instanță.

În materie de cultură, se spune despre Vadim că a fost un om de excepție. În realitate, el a internalizat, fără niciun fel de ezitare, istoria lui Roller și cultura proletcultistă. În aceste două domenii, era chiar de excepție. În rest, Dumnezeu cu mila! Ca poet, Vadim Tudor a demonstrat un talent autentic, l-a cântat pe marele conducător Nicolae Ceaușescu și a proslăvit comunismul. Oricum, ultima lui poezie, scrisă cu o săptămână înainte de a părăsi această lume, care descrie dialogul lui cu moartea, la o cafea, rămâne o poezie de referință.

Vadim a avut o viață tumultoasă, extrem de obositoare. Cred că acum și-a găsit liniștea și spun: „– Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!”

Ce a rămas bun după Corneliu Vadim Tudor?

Din ideile lui politice nu rămâne nimic, decât faptul că a fost un naționalist și un extremist. Din opera de ziarist și poet rămân măiestria cuvintelor și talentul de pamfletar.

Ce ar mai fi de spus despre Corneliu Vadim Tudor?

Faptul că a iubit, foarte mult, câinii vagabonzi. Moartea l-a surprins cu 30 de câini, în curte și în casă, pe care i-a hrănit și tratat pe bani frumoși.

Vadim a murit înglodat în datorii. Spre deosebire de alți potentați ai vremii postdecembriste, el n-a reușit să acumuleze nimic, în afară de datorii. Datoriile pe care n-o să le mai poată plăti sunt consecința celor peste 100 de procese de calomnie pe care le-a pierdut în instanță și, în urma cărora, are de plătit, în parte, între 5 și 10 mii de euro.

În dorința lui de a fi perceput ca un adevărat creștin, Vadim a înființat, pe banii lui, pe care-i câștiga din indemnizația de senator, „Cina Creștină”. Erau invitați să mănânce oamenii străzii din București…

Dumitru SÂRGHIE