Memoria mea sentimentală hipocratică, pusă sub semnul unor grele și sensibile încercări cotidian-existențiale, reține printre tone de mizerii mlăștinos-colegiale (invidia medicorum, bat-o vina!) câțiva lotuși medicali veritabili. Iar dintre aceștia, cel mai semeț, mai pur și mai viu dintre toți – doar pentru că l-am cunoscut la începutul anilor ’90 în modestul și cochetul spital orășenesc Drăgănești-Olt, oare?! – răsare imaginea chirurgului distins, pentru care revin după aproape două decenii în modesta mea rubrică.
Trecut-au ani, prin urmare, și-l revăd: aceeași trestie gânditoare înaltă, ceva mai încărunțită, fruntea mai dornică parcă să atingă cerul, doar pasul același – elastic și elegant, precis, grăbit și ochii, ferestrele deschise ale unui suflet frumos, curat, sensibil și altruist.
Strâng mâna unui om care a (re)dat viața unui număr de alți zeci, poate sute, de oameni. Căldura emoției mă face să renunț pe loc la o viitoare intervenție chirurgicală într-un oraș unde „domnește” chirurgical un fost coleg de-al meu de grupă. Hotărăsc să mă operez „acasă”, cum s-ar zice, mai ales că acum câțiva ani și nepotul meu a beneficiat de arta chirurgicală a doctorului Dan Jijău, pe același timp de intervenție.
Coborând dintr-o familie distinsă, cu largi inserții în lumea științifică, medicală și artistică a țării, Dan Jijău poartă, cu discreție, pecetea de intelectual total, care oricând poate deschide un excurs spiritual între Cehov, marii clasici ai literaturii franceze (și nu numai) și probleme acute (la ordinea zilei) ale unui social tot mai apăsător și detrimental pentru mințile care exersează cotidian logica viului.
Castă închisă, excelând prin calități paramedicale, lumea doctorilor adevărați își are în Dan Jijău un reprezentant de seamă.
Cornel Buteanu