Un omagiu pentru organizatorii Festivalului „Romeo și Julieta la Mizil”

Festivalul literar internațional „Romeo și Julieta la Mizil”, aflat la impresionanta a XVIII-a ediție, este un adevărat bastion al poeziei și umorului, o manifestare culturală unică, ce transcende granițele României. Sub conducerea dedicată a profesorilor Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea, alături de entuziasmul tânărului economist Claudiu-Remus Minea, Mizilul a devenit un reper cultural de prestigiu.

De-a lungul timpului, acest festival a atras scriitori, epigramiști și iubitori de literatură din România și diaspora, consolidând o punte simbolică între generații, regiuni și chiar țări. Participarea personalităților de renume precum Solomon Marcus, Ștefan Cazimir, Adrian Cioroianu, Dan C. Mihăilescu, Varujan Vosganian, Mircea Ionescu Quintus, Teodor Baconschi, Ioan Bogdan Lefter, Daniel Cristea-Enache, George Stanca, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâțeanu, Cornel Udrea, Corneliu Leu,  Nicolae Dragoș, Mircea Dinescu, Mihai Stănescu, Constantin Dinulescu, Marian Preda, Sorin Preda, Ecaterina Andronescu, Lucia Olaru Nenati, Alexandru Mironov, Alexandru Țiclea, Aurel Antonie, Sorin Roșca Stănescu, Daniela Vlădescu, Dan C. Lupescu, George Corbu, Mircea Vintilă, Ducu Bertzi, Mihai Pânzaru Pim, Marian Avramescu, Leonte Năstase. Au trimis mesaje, către organizatori și participanți, doi președinți ai Academiei Române: Ioan Aurel Pop și Eugen Simion și mulți alții, fapt care demonstrează impactul semnificativ al acestui eveniment asupra scenei culturale românești.

Sub umbrela Fundației Culturale „Romeo și Julieta la Mizil” și cu sprijinul autorităților locale, festivalul a devenit mai mult decât un concurs literar. Este un spațiu de întâlnire a minților creative, un refugiu pentru cei ce caută să celebreze cultura într-o societate în care aceasta este deseori marginalizată.

Prin secțiunile dedicate poeziei și epigramei, destinate atât adulților, cât și elevilor, festivalul încurajează exprimarea artistică și promovează talentele emergente. Premiile onorifice nu sunt doar o recompensă pentru talent, ci un act de recunoaștere a efortului creator și a contribuției la păstrarea spiritului cultural.

Gala de premiere din 25 ianuarie 2025, cu prezența unor personalități precum Adrian Cioroianu, director al Bibliotecii Naționale a României, și invitații speciali din Italia, dr. Cinzia Demi și Elio Scarciglia, subliniază caracterul internațional al festivalului și vocația sa de a integra cultura românească într-un context global.

Astfel, mizilenii și organizatorii reușesc să păstreze vie flacăra identității culturale românești, oferind un exemplu grăitor despre cum pasiunea, dedicarea și perseverența pot transforma o inițiativă locală într-un simbol național și internațional.

Felicitări, Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea, pentru viziunea și eforturile neobosite! Recunoștință, Claudiu-Remus Minea, pentru energia tinerescă investită! „Romeo și Julieta la Mizil” este dovada că, în fața oricărei neglijențe a societății față de cultură, există oameni pentru care această comoară este o prioritate.

Concluzionăm cu speranța că acest festival va continua să inspire, să educe și să celebreze frumusețea limbii și spiritului românesc, fiind o victorie a culturii asupra timpului și a indiferenței.

Mizil – Festivalul iubirii, dorului și poeziei contemporane
(Secțiunea Adulți)

Poezia este un spațiu privilegiat pentru celebrarea iubirii și a dorului, acea chemare eternă către celălalt și către sine. Participanții la festivalul de la Mizil ne-au oferit un caleidoscop liric impresionant, cu imagini ce surprind legătura viscerală dintre suflet și expresie: „te-am găsit, o, ancoră de spirit” sau „sângele ia forma limbii.” Exaltarea iubirii se reflectă vibrant, în versuri precum „ce sunt cele șapte minuni ale lumii pe lângă tine?”

Fragilitatea iubirii, însă, își face loc cu o notă melancolică: „lacrimile adunate din privirea stelelor” sau „pe patul gol al sufletului care așteaptă câte-o mângâiere” ne reamintesc de vulnerabilitatea profund umană. Intimitatea și dorința suspendată între trecut și prezent sunt captate subtil în versuri precum „perna mea miroase iar a tine.”

Frumusețea și zbuciumul trecerii timpului sunt omniprezente. În „îmbătrânind, clipa mă-nghite,” se regăsește un simț acut al degradării inevitabile, iar „când viața e tot mai aproape de moarte” reflectă luciditatea tulburătoare a trecerii. Totuși, timpul devine și un spațiu al renașterii: „tot mai renasc speranțe din clipele ce mor” și „cât vor lumina gutuile, vor trăi mamele” conferă un sens ritualic trecerii, asociind-o cu ciclurile regeneratoare ale naturii.

Singurătatea, ca temă poetică, devine o prezență vie. Imagini precum „singurătatea crește ca un cozonac de Crăciun” evocă izolarea dulce-amăruie a unui cămin. Natura reflectă stările interioare ale poetului în „mă caută pădurea și frigul,” iar absența și non-comunicarea sunt redate devastator în „tăcere picurând verdicte” sau „las tăcerea fără mamă.”

Legătura primordială dintre om, natură și cosmos este explorată prin imagini ce conectează efemeritatea cu vastitatea universului. „Ferice de pescarul care prinde-n năvod luna” sau „supernove ticăind între coapse” conferă poeziei o dimensiune cosmică, în timp ce „o frunză cade din haremul frunzelor” și „chip de lut boldit cu tasta nemuririi” reafirmă relația dintre om și pământ, dintre efemer și eternitate.

Arta scrisului devine un spectacol al creației. Versuri precum „cântat și plâns în versuri albe,/ de cobze, de viole și de nai” evocă tensiunea dintre inspirație și efort, iar „spărgătorul de inimi” simbolizează poetul care deschide suflete prin cuvânt. Reflecții precum „învață-mă cum să te uit, te rog” surprind lupta poetului cu sine, în timp ce „o călimară nouă de la o librărie aflată în faliment” reflectă legătura aproape tragică dintre artă și realitate.

Ironia și observațiile contemporane aduc prospețime poeziei. Versuri precum „la Mănăstire, Sora Elisabeta filmează pentru TikTok rețeta de sarmale de post” îmbină subtil ironia cu profunzimea, iar „undeva, departe, un tren a fluierat” păstrează nostalgia trecerii.

Festivalul de la Mizil rămâne o celebrare vibrantă a sensibilității contemporane, o platformă remarcabilă pentru poezie. Mulțumim profesorilor Laurențiu Bădicioiu și Victor Minea, pentru efortul lor de a susține această artă, iar tuturor participanților, felicitări pentru transformarea cuvântului în artă, oferindu-ne o tapiserie lirică de o frumusețe impresionantă.

MIZIL! FRAGILITATEA CUVÂNTULUI – POEZIA NOULUI VAL (SECȚIINEA ELEVI)

Poezia elevilor de la Festivalul „Romeo și Julieta de la Mizil” este un univers deopotrivă ingenuu și tulburător, un spațiu în care candorile se întâlnesc cu îndrăzneala unor imagini ce surprind prin ineditul lor. Între fragilitate și încercarea de a atinge profunzimi emoționale, aceste versuri dezvăluie nu doar personalitățile în formare ale tinerilor autori, ci și aspirațiile și frământările unei generații care își caută locul într-o lume complexă.

Naivitățile lirice, precum „Sunt fragilă, ca un abajur”, ar putea fi citite drept o metaforă a vulnerabilității adolescentine, în timp ce enunțuri simple, dar pline de o autenticitate emoțională, precum „Era bucuros că îl iubea cineva”, dezvăluie un profund dor de apartenență și afecțiune. În spatele acestei simplități, stă o sensibilitate reală, care face ca poeziile să devină confesiuni ale unei generații ce încearcă să înțeleagă iubirea și locul său în existență.

Imagini poetice precum „Aici, în separeu, curg lacrimi de vioară” sau „Sirene plâng sub clar de lună” dezvăluie o înclinație spre o estetică melodramatică, specifică vârstei, dar nu lipsită de farmec. Ele reflectă un efort de a transfigura banalul în spectaculos, de a căuta frumusețea și sensul chiar și în cele mai efemere momente. Totuși, această poezie se hrănește și dintr-o melancolie aparte: „În oglinzile timpului, se împletesc cioburile sufletului” sau „dar lipsa ta e întuneric” sunt mărturii ale unei lupte interioare între idealuri și realitate, între speranță și pierdere.

O notă interesantă o aduce și raportarea la teme sociale și existențiale. Versuri precum „Oamenii se ucid… în numele libertății” sau „Libertatea, o povară care trebuie dusă până la capăt” arată o conștiință trează, o încercare de a aborda marile întrebări ale lumii contemporane. Acest ton reflexiv, combinat cu observații aparent simple, precum „Care ți-e în viață țelul,/ Inima sau portofelul?”, scoate la lumină o generație ce își pune întrebări despre valori, moralitate și scopul existenței.

Romantismul poeziei acestor tineri este însă dominant, fiind însoțit de imagini pline de dor și idealizare. „Te aștept să-mi pui inima înapoi în piept” sau „Și tu mă cauți în alte priviri” sunt expresii ale unei iubiri văzute ca vindecare sau completare, iar „dragostea mea cusută pentru inima ta” transformă sentimentul în act artistic, în gest creator. Este o iubire idealizată, aproape de mit, însă cu accente moderne, precum în „Vinul roșu, care mi-a înecat fluturii din stomac”, vers ce sugerează o perspectivă ironică asupra clasicului „fluturi în stomac”.

Dincolo de aceste accente, tinerii poeți nu ezită să abordeze teme ale fragilității universului interior. „Am lăsat iubirea într-o valiză la marginea gării” devine un simbol al pierderii și al dorului, în timp ce „Lăuntricul îmi țipă: te rog nu mă privi!” exprimă vulnerabilitatea sufletească și nevoia de protecție. Metaforele lor sunt adesea stângace, dar pline de autenticitate: „pleoape de plumb pe obraji de satin” sau „Un ecou din timpul ce s-a dus” trădează o căutare constantă a expresiei potrivite pentru trăirile lor intense.

Această poezie are și accente metapoetice, sugerând preocuparea pentru însăși natura creației: „În fața foii albe, cuvintele se frâng”, „Cuvinte simple se înnoadă în aer”. Există aici o inocență specifică vârstei, dar și o îndrăzneală care ar putea anunța voci puternice, în viitor.

În cele din urmă, versuri precum „ninsoarea devine iertare supremă” sau „Siberii rămân după fapte” surprind capacitatea acestor tineri de a aborda teme mari, precum iertarea sau consecințele faptelor, într-un limbaj simbolic ce trădează dorința de a înțelege lumea dincolo de suprafață. Ei nu ezită să se îndrepte spre transcendent, să caute răspunsuri în divinitate: „Dumnezeu e răspunsul cel ferm”.

Această poezie a noului val este, în esență, un amestec de naivitate și curaj, de stângăcie și revelație. Din imagini fragmente, precum „Sub nucul bătrân, timpul nu are ceas” sau „Adăpostește-te în surâsul vremii”, răzbate o sinceritate dezarmantă, care o face să fie admirabilă în imperfecțiunea ei. Tinerii poeți nu sunt încă maeștri ai cuvântului, dar își exersează sensibilitatea, iar acest lucru este o promisiune pentru poezia viitoare. Ei sunt, într-un fel, ecoul începutului, „Un sens în haos, un apogeu”, iar frumusețea stă tocmai în această căutare.

Dumitru Sîrghie