S-ar părea nepotrivit faptul că apropiem doi scriitori din spații culturale și geografice diferite. Similitudinea poate să fie realizată, măcar, pentru simplul motiv că au trăit în același timp; sunt contemporani. Urmuz se naște pe data de 17 martie 1883 în orașul curtea de Argeș și Joyce, 1882, 2 februarie într-o suburbie a orașului Dublin. O asemenea apropiere ar ține din partea noastră de o inspirație întâmplătoare. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. La o lectură mai atentă se pot descoperi multe asemănări scriitoricești între cei doi trăitori în același timp.
Ne permitem să prezentăm, mai întâi, câteva note biografice.Începem cu scriitorul român, pentru care motiv ne cerem scuze că procedăm așa.
Din lucrarea intitulată „SCRIITORI ROMÂNI” (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978) aflăm câteva note biografice cu referire la Urmuz. Era fiu de medic, Dimitrie Ionescu-Buzău, „…bun latinist, urma în ultimii ani de viață cursurile de slavistică ale lui Ion Bogdan; mama era fiica unui Filip Pașcani, prețuit de Caragiale pentru umorul său.”
Demetru Dem. Demetrescu-Buzău va deveni Urmuz. Pseudonimul pare-se că s-a stabilit împreună cu o altă minte inventivă, dar de o altă factură sau și apropiată, uneori, cea care semna, și ea cu pseudonim, Tudor Arghezi, un adevărat geniu verbal.
Să ne oprim puțin asupra acestui cuvânt: URMUZ. El conține vocala „u” în repetare. Ca sonoritate, chiar dacă e vocală, nu are aceeași deschidere ca vocalele „a” sau „e”. URMUZ ar fi fost, așa, „ARMAZ” sau „ERMEZ”. E posibil ca Arghezi împreună cu viitorul scriitor să fi căutat un nume potrivit cu proza pe care i-o va publica în „Cugetul Românesc”, că printr-un palindrom ajungem la „ZUMRU”, foarte aproape de „sumbru”. Firea viitorului prozator era, mai mult, a cuiva iubitor de izolare față de semeni, închis în sine, într-un fel, o fire nefericită.
La vârsta de cinci ani, împreună cu familia, petrece un an la Paris. La înapoierea în țară, toți se vor stabili la București. Încă de mic, viitorul Urmuz, manifesta o vădită pasiune pentru muzică și pictură. Mama îl va învăța să cânte la pian.
La liceul „Gheorghe Lazăr” îi va avea colegi pe viitori scriitori: George Ciprian, dramaturg și pe Vasile Voiculescu, poet, prozator și dramaturg.
În „Literatura română dintre cele două războaie”, vol. al III-lea, de Ov. S. Crohmălniceanu, citim la pagina 78 că „Mitică Demetrescu, supranumit Ciriviș”, personaj din „Capul de rățoi” – stranie piesă de teatru de George Ciprian – este Urmuz și că, împreună cu dramaturgul, cum și cu alți prieteni, făcea parte din banda „pahucilor”, o mână de tineri ce pot să scoată sufletul unui director, cum era Vasile D. Păun, și „fost profesor al principelui noștenitor”.
După absolvirea liceului, tatăl, medic, după cum s-a mai spus, îl îndrumă spre medicină. O părăsește după numai după un an. Nu suportă disecțiile, de unde se deduce că era înzestrat cu o fire cât se poate de sensibilă. Va satisfice stagiul militar la un regiment de infanterie din București. În anul 1907 își ia licența în drept. Va fi judecător în diferite orașe din Argeș, Tulcea și Dâmbovița. În cele din urmă va fi grefier ajutor la Înalta Curte de Casație.
În anul 1916, e mobilizat la război în Moldova. Aici se îmbolnăvește de febră recurentă.
Alexandru Vakulovski, (n. 1978) poet, prozator, dramaturg, traducător publicist și scenarist, din Republica Moldova, absolvent al Facultății de Litere a Universității„ BABEȘ Bolyai” din Cluj scrie un interesant roman intitulat „Urmuz”, cu subtitlul „Cei dintâi trăzniți” (POLIROM 2021), cuprinzând atmosfera creată de mișcarea literară din perioada întâiului „trăznit”, adică Urmuz. Talentatul și bine documentatul scriitor și-l imaginează pe Urmuz într-o scenă petrecută în război. Are loc o conversație între cadavre:
„ – Noi suntem eroii, zice alt cadavru, dar dumneata încă nu. Pe dumneata sar păduchii noștri, trebuie să se hrănească și ei cu ceva viu, noi gata.
– Și el e erou? întrebă Demetru, arătând spre ostașul german.
– Aici toți suntem eroi, domnule locotenent, în afară de dumneata.
Demetru își trage o mână de sub corpul cadavrului cu care stă la povești.
– Uite că reacționează acum, zice. Dar ce rău e?
– Hoituz, domnule.
– Oooituz.
– Oituuz.
– Ce căutăm noi în Oituuuz, dârli-dârli-dârli-dîrli-da, cânta un bărbat.”(p. 162).
Am citat acest fragment din romanul amintit pentru a demonstra că opera literară a scriitorului interbelic dă roade. Înseamnă că e frecventată, înțeleasă și că devine sursă de inspirație pentru scriitori inspirați, asemenea lui Alexandru Vakulovscki. Să credem că romancierul este, puțin, asemenea personajului din romanul său? Dacă e așa, aceasta e o mare calitate a unui scriitor. Fără imaginație, nu există operă valoroasă.
Sora lui Urmuz, Eliza Vorvoreanu, ne-a lăsat mărturisiri despre firea fratelui și anume că era înclinat „spre cuvinte cu sonorități particulare”și spre„ nume de personae care aveau anumite firi, anumite caractere”.(„Scriitori Români”id.)
În anul 1907 trece printr-o mare tragedie: îi mor tatăl și doi frați. Va deveni capul familiei.
Psihicul său mereu frământat, întors în sine, detașarea de lumea ce se manifesta altfel decât și-ar fi dorit-o, îl determină să se exprime în terminii în care a făcut-o. Își găsește un stil: reducerea expresiei literare, după cum se deduce din creația lăsată, de asemenea, din cele câteva maxime descoperite printre manuscrisele sale de către Sașa Pană.Le vom cita mai jos(„Scriitori ROMÂNI” ibid.”) ca pe o aleasă dovadă a unei minți de rafinat intelectual: „Nimeni nu e sigur că ființa care ne-a dat binele, ne-a dat și răul, însă toți atribuim și răul aceleași ființe.”
„Sunt unele rele care nu sunt decât forme ale binelui și sunt și mai multe bunuri care nu sunt decât forme ale răului.”
„Sunt cazuri când Dumnezeu nu te poate ajuta decât dându-ți mereu suferința. Acel care le recunoaște și știe să mulțumească pentru asta, acela rămâne mereu creditor lui Dumnezeu”. Această cugetare s-a găsit pe ciorna unei sentințe judecătorești, pe verso. Comentând-o, după puțina noastră pricepere într-ale justiției, credem că împricinatul nu a fost hărăzit de către Divin să primească absolvirea de pedeapsă și rămâne, în continuare, în suferință până la final, precum domnul K, din romanul „Procesul” al celebrului scriitor ceh, Kafka.
Începuturile scrisului datează din perioada 1907-1908. Primul auditoriu era familia. Aceasta, aflăm, se amuza copios. Numai că scrierile lui Urmuz nu sunt, în adevăr, „…un hohot de râs de la un capăt la altul”, după cum a afirmat George Călinescu despre opera lui Ion Creangă.
Cel care îl va invita să publice va fi Arghezi, așa cum rezultă din puțina corespondență, infimă, o singură scrisoare adresată celui care îl va publica. Iată ce scrie Nicolae Manolescu în „Studiu introductiv” al ediției „Pagini bizare” – Urmuz (Ed. „Mondoro”, București, 2013): „Una din acele întâmplări, care, evocate, după trecerea timpului, lasă să se vadă un semn al destinului, i-a pus în legătură, la începutul anului 1922 (sau, mai probabil, cu câteva luni înainte) pe Tudor Arghezi și pe Urmuz. Există un element straniu în această întâlnire, cel puțin în partea ei epistolară” așa cum reiese din „Pagini bizare”, ediția Sașa Pană, 1970. Cu alte cuvinte, e mai verosimilă existența unui destin în viața omului, decât inexistența lui.
Scrisoarea, datată 11 ianuarie 1922, cuprinde nu numai invitația de publicare, dar conține și argumentele ce trebuie luate în seamă. Revista e serioasă, importantă vrea să spună Arghezi. Motivul ar fi cela că în ea se publică nume sonore:
„Primul număr care poartă data de 1 februarie este sub presă și așteaptă numai contribuția dumitale, are o serie de articole semnate de niște colaboratori, din care îți voi cita numai 3 ca să te feștelesc cu totul:
„Diamandy, ministrul României la Petersburg în timpul războiului dă un număr de pagini asupra revoluției bolșevice. Em. Antonescu, professor la facultatea de drept din București, publică un studiu asupra reformei judiciare și Ion I. C. Brătianu (na!) iscălește un articol la un document istoric.”Și, ca și cum nu ar fi fost destul, autorul „Cuvintelor potrivite” mai adaugă:
„Cred că îți ajunge, și regret numai un lucru, că trebuie să-ți aduc asemenea motive ca să te determin să nu-ți fie frică de vecinătatea mea în revistă. Vezi că ne găsim în cea mai recomandabilă tovărășie.”
În al său „Studiu introductiv” amintit mai sus, Nicolae Manolescu recurge la o constatare ce stârnește un râs de-a dreptul homeric:„Ne închipuim cu greu un argument mai insolit decât acela că vecinătatea cea mai liniștitoare pentru extraterestrele făpturi urmuziene ar fi aceea a studiilor docte ale unor profesori de universitate, ambasadori ori oameni politici”.
Noi înclinăm să credem că Arghezi, cunoscând cele două proze ce urmau să sosească la redacție, se gândește că , cititorul , descoperind titlurile „Pâlnia și Stamate” – roman în patru părți –, cum și „Ismail și Turnavitu”, după o porție serioasă de râs (dacă va râde!), va căpăta plăcerea de a citi și „studiile docte” publicate în „Cugetul românesc” al lui Arghezi
Abia în anul 1930, Sașa Pană va publica, prin bunăvoința mamei scriitorului, Eliza Ionescu-Buzău, sub titlul„ Schițe fantastice”, scrierile celui care i-a fost prieten. Acestea sunt puține: „Pâlnia și Stamate” (roman în patru părți), „Ismail și Turnavitu”, „Emil Gayk”, „ Plecarea în străinătate”, Cotadi și Dragomir”, „Algazi & Grummer”,” „După furtună”, texte publicate antum și cele publicate postum: „Fuchsiada” (Poem eroico-erotic și muzical, în proză), „Puțină metafizică și astronomie”, „Cronicari” (Fabulă), Însemnări, Corespondență, (după „Cuprins”, p. 96 – URMUZ , „Pagini bizare”, ed. Mondora, București, 2013, Studiu introductiv –NICOLAE MANOLESCU).
Contemporanii, apropiați sau mai puțin apropiați, critici literari vor scrie despre el.Iată ce spune, printre altele, Stefan Roll:
„Tocmai activitatea lui comprimată, prezența lui timidă, tema de o prejudecată pe care în fundul lui demult o pierduse l-au făcut să treacă printre contemporanii săi nu numai neînțeles, dar și neobservat. Publicate în „PUNCT” și „BILETE DE PAPAGAL” cele câteva schițe ale lui rămân o frescă în dezvoltarea literaturii române pentru o antologie strictă a anilor de acum ( „UNU”, I, ianuarie, nr. 9, 1929). Afirmația unui alt suprarealist, dezvăluie, o dată în plus, firea nefericitului scriitor.
Autorul cunoscutului roman-reportaj „Cartea Oltului”, Geo Bogza intuiește profund substanța gândirii suprarealistului: „Scrierile acestui nu mai puțin blestemat Urmuz, oricât ar părea de paradoxal și de trăznit, e totuși impregnat cu filonul substantial al unei eterne proleme și eroii lui vor rămâne multă vreme în literatură….Șarjată și caricaturală la prima impresie, devine după un timp tot atât de simplă și de tragic omenească.(„UNU” III, nr. 31, noiembrie,1930)
Perpessicius, în „CUVÂNTUL”, VII, nr. 2151, 1931 introspectează spiritul scriitorului: „Era în Umuz o mare vervă creatoare și o fantezie neostoită” iar Pompiliu Constantinescu găsește că „…îndrăznelile de fantezie” nu sunt altceva deât „…o evadare din platitudinea burgheză, prin grotesc și ilogic, susținut de o ingeniozitate în care se întrevede și intenția de artă”.
Prin elementul fantastic, Ion Biberi Îl apropie de Kafka.
Acum ne propunem câteva date legate de scriitorul irlandez.
JAMES JOYCE se naște în anul 1882, 2 februarie, într-o suburbie a capitalei Irlandei, Dublin, Rathgar.A urmat studii primare și liceale la un colegiu iezuit. De aici i se trage viitorului scriitor îndepărtarea de relige, numai că această școală i-a format o cultură clasică solidă. La universitate aprofundează literatura, limbile clasice și cele moderne. În această perioadă este interesat îndeaproape de matematici, economie și medicină. Îl îndrăgește pe autorul piesei de teatru, devenită celebră, „Nora”, Ibsen, despre care scrie un eseu. Tot în această perioadă încearcă poezia și va începe să compună o dramă.
În anul 1902 va pleca la Paris.Aici va duce, într-o sărăcie cruntă, o viață de boem.Se va îapoia de la Paris din cauză că îi moare mama. Va pleca iar în anul 1904 prin Europa. Trăiește, astfel, o viață de peregrin. În Triest va preda limba engleză, la Roma va fi funcționar de bancă, urmeză Veneția, va reveni în Triest.Se dedzlănțuie primul război mondial. Înapoierea la Paris, va fi, de data aceasta, pentru o perioadă mai îndelungată.
Ceea ce va scrie Joyce nu se publică ușor, ci după multe așteptări. Iată o primă asemănare între cei doi scriitori. Și Joyce, asemenea lui Urmuz, este un neadecvat la formula consacrată a scrisului, un neconformist, adică un „trăznit”, un absurd ce se abate de la ceea ce se înțelege printr-o gândire logică.Ilogicul lui Urmuz :„Ismail poartă ochi favorit și rochie și se găsește astăzi cu mare greutate”. Un exemplu din Joyce:„ Bloom (Căindu-se): Sunt un om foarte dezagreabil. Ești și tu un rău necesar.De unde ești? Din Londra?.Ilogicul se creează aici din faptul că nimeni sau aproape nimeni nu spune despre sine că e un om„ dezagreabil”. Și mai departe răspunde Zoe(Volubilă):„ de la Norton cu porci mulți – acolo unde porcii cântă la orgă.Sunt născută în Yorcshire…”(Ulyse vol.II, p.158,ed.Univers, București, 1984)
Joyce încearcă să publice un volum de nuvele intitulat„Oameni din Duiblin”, dar fără success. Așteapră publicarea câțiva ani.Romanul „Portret al tânărului în tinerețe” apare în timpul primului război mondial, 1914. „Ulyse”, publicat la Paris, este interzis mai mulți ani. Cripticul roman, „Veghea lui Finnegans” (comentat la modul superlativ absolut de către profesorul de limba engleză, Mircea Mihăeș, un adevărat savant care scrie despre „savanterii”greu de desnodat) apare în ajunul celui de al II-lea război mondial. Cu alte cuvinte , cele două importante romane ale scriitorului irlandez nu apar în momente de liniște, ci în vreme de război. Ne dăm seama la modul cel mai firesc al întâmplărilor că Joyce e urmărit de ghinion.Nici Urmuz nu e fericit de destin 😮 sănătate precară, moartea a trei membri importanți ai familiei sale:tatăl și cei doi frați, așa cum s-a mai spus.
Dacă începem observarea asemănărilor dintre cei doi scriitori despre care, credem, că niciunul nu a știut ceva despre celălalt, ni se pare bizară nu numai opera fiecăruia dintre ei, dar și faptul că se pot descoperi destule lucruri comune ale scrisului lor, motiv pentru care ne-am propus acest demers .Amândoi au înclinație către mitologii. În „Ulise”, Joyce, după cum se și vede din titlu, își poartă personaele sale pe Leopold Bloom, pe soția sa, Marion Molly și pe tânărul Stephen Dedalus prin Dublin. Întâmplările se petrec pe parcursul unei singure zi, amintind de peregrinările lui Ulise, (care țin, de fap, zece ani), personajul lui Homer din „Odiseea”. Tema romanului lui Joyce, preluată de la Homer este aceea a oricărei călătorii a oricărui om, ca simbol al cunoașterii și al descoperiri de sine, o călătorie inițiatică. Scriitorul irlandez amintește cunoscute mituri(al sirenelor, al lui Dedal). Și Urmuz explorează mitul în „Fuchsiada”, în special pe cel al zeiței Venera, pe care îl îmbogățește, atribuindu-i o mare predilecție pentru muzică, așa cum se spunea despre Urmuz. Nici Joyce nu era departe de această înclinație. Personajele sale sunt caracterizate, uneori, prin tonurile vocii sau prin faptul că sunt cunoscători ai anumitor instrumente muzicale(„Nu vii până în salon să vezi pianina cea nouă? ” „Ulise”, p.158 ibid.). . Ba mai mult, personajul lui Urmuz, Fuchs din „Fuchsiada”, roman subintitulat și„ muzical”, nu numai „eroico-erotic”, are origine muzicală:„ Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa. La început, când a luat ființă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naștere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală.”
Asemănările pot să continue. Ambii scriitori construiesc imagini grotești:„Ismail nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat de un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămîie”( „Ismail și Turnavitu”-„Pagini alese”,id.).
Grotesc, marca J .Joice: „În fața unei cârciumi cu obloanele trase un grup de gură-cască de la un șantier ascultă o poveste pe care contramaistrul lor, unul cu nasul spart, le-o spune cu umor răgușit. Doi dintre ei, ciungi, se luptă între ei într-o trântă bețivă, oloagă”(„Ulise”, p. 119, ibid.).
În privința limbajului sunt sesizabile asemănări dar și deosebiri. Deosebirile provin, mai cu seamă, din faptul că unul scrie extrem de concentrat, Urmuz, iar celălalt, Joyce, cu detalii, cu amănunte, cu monologuri ce se compun din fraze întregi sau chiar mai mult, cu indicații de regie în paranteze, precum în teatru, cu versuri construite de către personaje, cu onomatopee ce lungesc dialogul dintre personaje. Îi apropie multele figuri de stil,mai cu seamă aliterațiile, asonanțele, pleonasme, construcții poetice nebănuite, asocieri lexicale neașteptat de năctrușnice. apopie pe Joyce și mai mult de Urmuz cel iubitor de muzică.Cei doi frați într-ale spiritului credem că sunt ,în primul rând, dornici să evadeze dintr-o lume plată ce respiră aerul plictisului. Iubitori de muzică, pot încăpea într-o inspirată afirmație a unui alt iubitor de muzică, pianista Cella Delavrancea:
„…nimic nu dezvoltă mai bine suplețea cerebrală decât o „Fugă” de Bach, și nimic nu trezește emotivitatea decât o „Nocturnă” de Chopin (Cella Delavrancea, „Scrieri”, p.17, ed. Eminescu, 1982, București). Cei doi scriitori, au devenit celebri după apusul vieții lor, poate și pentru faptul că au întrunit caracteristici necesare creației literare:„suplețea cerebrală” și „emotivitatea”, pe lângă multe alte subtilități ale talentului lor artistic.
Subiectul propus de noi e numai deschis, e un subiect aproape inepuizabil și , prin trecerea inexorabilă a timpului, absurdul capătă proporții, devenind și mai absurd.
Elena Eșanu Șerbănescu
