La Editura „Hoffman”, Caracal 2016, a apărut volumul de poeme „Versuri și mătăsuri consonante”, având doi autori: Alina Neagoe și Dumitru Sârghie – care și-au propus o apariție insolită în lumea poeziei. Au scris fiecare câte 44 de poeme. Două câte două, au același titlu; acesta este un experiment literar impresionant prin ineditul lui. El demonstrează faptul că artistul gândește liber, neîncorsetat nici de doctrine literare, nici de principii estetice, nici de vreo cenzură impusă. Și cu toate acestea, arta e datoare să creeze frumosul. Cele două rude spirituale, Alina Neagoe și Dumitru Sârghie, au capacitatea de a construi universuri poetice prin care cititorul se confundă cu sinele poetic, cu bogăția lumii imaginată de către autori, cu infinita ei frumusețe.
Poezia trebuie să te învețe cunoașterea sinelui, să te descoperi prin bogata ființă a poetului:
„Ce-ai mai făcut, ființă…? / Am exersat experiența fără inspirație, / Știam că port în suflet trup de cer, / De ce l-aș fi amestecat cu văzduh amăgitor / De tinerețe fără bătrânețe?” (Alina Neagoe – „Ce-ai mai făcut, ființă?”).
Să vedem răspunsul poetului Dumitru Sârghie la aceeași întrebare:
„Ce-ai mai făcut, Ființă,/ de când nu ne-am văzut? / Eu sper să ai Priință / În drumu-ți ne-ntrecut.”
Poezia are o mai mare forță de comunicare datorată cuvântului, comparativ cu pictura, de exemplu, artă a graiului mediat de culoare, o modalitate de expresie ce nu traduce întotdeauna, chiar și pentru inițiați, intenția pictorului. Sigur, nici cuvântul poetic nu e mereu deschis mesajului artistic.
Atât Alina Neagoe cât și Dumitru Sârghie, autorii volumului de versuri menționat mai sus „Versuri și mătăsuri consonante” fac parte din categoria poeților înzestrați cu lira lui Orfeu. Chiar dacă au revenit asupra poemelor după momentul revelației creatoare, nimic nu pare căutat, totul e limpede prin expresia adecvată, prin metafore inedite, construite în limbaj sugestiv.
Cine este, de fapt, poetul și cum se autodefinește:
„Ispitit ca să coboare / pân’ la rădăcina vieții / pana lui dăltuitoare / scrie imne frumuseții!”
(D. Sârghie, „Poetul”, p. 81)
Frumosul trebuie înțeles ca „o înaltă suferință”, spunea eruditul uitat, Eugeniu Speranția. Suferința presupune, printre altele, căutare, să cauți forma de expresie cea mai potrivită. Iată că Dumitru Sârghie recurge la un alt plural al substantivului „imn”, diferit de norma gramaticală; forma aleasă de către autor dă o altă expresivitate cuvântului, îmbogățind sensurile întregului.
Să vedem cum se definește pe sine poeta Alina Neagoe, în versurile corespunzătoare aceluiași titlu:
„Poetul coborâtor parcă dintr-un tablou de Wermeer
Era singurul om al cărui umblet desculț înnobila,
Cu ochii săi luminoși în care se înserase atât de devreme dar atât de frumos
Cu sufletul pe brațe și un refren stelar pe gură,
S-a așezat la masa de scris.” (A. Neagoe, „Poetul”, p. 91)
Să proiectăm, în propria noastră ființă, imaginile poetice din ultimele două versuri. Nu aș vrea să le zdrobesc frumusețea metaforică printr-o explicație proprie.
Creatorul și creația ocupă spațiul liric al mai multor poeme. Cea mai bogat reprezentată temă este însă erotica ; prin intermediul ei se ajunge la formulări aforistice: „Iubind ești sigur că exiști” – Dumitru Sârghie. Alina Neagoe consideră că iubirea duce către un sentiment înălțător: „Iată cât de firesc arată fericirea!”, afirmă în „Crima de la malul mării”. Trebuie să facem observația că niciun poem, aproape, nu are doar o singură trimitere tematică, motivele literare îmbogățind coloana textului cu atâta ușurință, încât cititorul se prinde inconștient în vraja unei alte tendințe tematice.
Îl surprindem astfel pe Dumitru Sârghie în poemul „Labirintul cu oglinzi” când sugerând căutarea iubitei, când ea căutându-se pe sine, când creând succint un portret al celei oglindite pentru ca, în cele din urmă, să înțelegem, cred, că poetul revelator al ființei feminine, în multiplele ei ipostaze, ajunge s-o eternizeze ca pe-o Beatrice, iubirea lui Petrarca, sau pe „femeia brună” din sonetele lui Shakespeare:
„Și-n această repetiție ce nu se mai gată,
Ești ispitită, iubito, solemn să dispari,
Perplexitatea-ți ridică la rangul de artă
O mie de ochi bazaochi similari și hoinari”.
În strofa citată există două forme lexicale cu rezonanțe adânci pentru ceea ce este sentimentul erotic în accepția populară: „gată” și „bazaochi”, forme lexicale din graiul oral al limbii române.
Toate poemele sunt de o rară frumusețe lirică. Vom enumera câteva dintre ele; s-ar putea cita așa cum sunt înscrise în „Cuprins”: „Dormind pe-o ferigă”, „Zbor către lumină”, „Mama”, „Sculptor de regrete”, „Din exil dac-aș pleca acasă”, „Crima de la malul mării”, „Timpul”, „Ridică-te și umblă”, versuri cu trimitere la una dintre evanghelii , „Critica rațiunii pure ”, amintind de Kant, prin celebra sa lucrare filozofică. Se poate vorbi despre erudiția autorilor, despre bogatul limbaj pe care-l stăpânesc, de parcă ar fi autoritățile absolute ale lexicului limbii române, în toate compartimentele lui și, pe deasupra, și creatori de cuvinte.
Cei doi poeți, unul mai talentat decât celălalt, construiesc, pe voci distincte dar „consonante”, poeme de „mătase”, având calitățile textilei nobile: strălucire, colorit rafinat, transparență, lipsa ei, atunci când textele nu se lasă descifrate cu ușurință.
Lectura celor 88 de poeme ale celor doi autori, Elena Neagoe și Dumitru Sârghie, împrospătează trăirea lirică a cititorului și dă speranța că frumosul creat de arta autentică rămâne pentru eternitate. Să le urăm să zboare și de-acum înainte, cu același har, spre lumile celeste ale poeziei!
Prof. Elena Eșanu Șerbănescu
