Într-o Românie politică din ce în ce mai nedreaptă, vocile care nu se pleacă se întreabă: cum trebuie să te comporți în vremuri de cumpănă?
Să rămâi interiorizat, să te autocenzurezi, ca să supraviețuiești tu și familia ta? Să încerci să nu răspunzi urii, uneori venite chiar din partea foștilor colegi de studii, de cenaclu, de ziar sau de revistă? Să te refugiezi cu întreaga ta ființă în noua ideologie woke, nu din slăbiciune sau incapacitate intelectuală, ci din teama represaliilor care s-ar putea abate asupra copiilor și nepoților tăi?
Sau să alegi singurătatea gândirii independente, care nu oferă protecție, ci doar clarviziune? Dar oare gândirea independentă nu te califică automat ca „dușman al poporului”, ca în epoca marilor ticăloși?
După 36 de ani de la cosmetizarea regimului comunist (regim condamnat în Parlament, la mișto, de turnătorul la Securitate Băsescu și de Tisminețki, profesorul de neomarxism), te trezești marginalizat, interzis, obligat să trăiești într-o societate care te respinge brutal, dacă îndrăznești să încalci linia trasată de încă nedeclaratul „Tribunal al Poporului”, stafia fidelă a regimului sovietic de după Primul Război Mondial, care a torturat și închis toată floarea intelectualității românești.
Poate greșesc. Poate exagerez. Însă prevăd ani întunecați pentru România, țara în care puterea politică se află în flagrantă contradicție cu propriile sale teze democratice, iar opoziția este direcționată de la Kremlin.
Instituțiile culturale fundamentale sunt anchilozate. Educația este la pământ, presa aplaudă și delirează în funcție de partidul care o stipendiază. Datoriile televiziunilor extremiste se ridică la zeci de milioane de euro, iar guvernul „reformator” amenință pensiile infime ale celor amărâți, ale foștilor deținuți politic, ale persoanelor cu handicap, ale urmașilor veteranilor de război etc.
Ca ziarist și scriitor, a refuza să minți prin scris nu mai este o virtute. A refuza să te aliniezi unui grup sau altuia înseamnă a da cu subsemnatul la „servicii”, pentru atitudine subversivă. A nu-ți abandona judecata morală te costă mult: carieră, liniște, familie, prieteni.
Luciditatea și morala par să fie potrivnice acestor vremuri tulburi. Puterea și opoziția României de azi nu-i iubesc pe cei care văd prea clar. Pe ziariștii și scriitorii incomozi, onești.
Dar poate tocmai de aceea vocile și scrisul unora dintre aceștia, care nu se îndoaie în fața furtunii, vor rămâne în istoria jurnalistică și culturală a acestei țări aflate din nou la răspântie.
Și, aidoma lor, politicienii care au rămas… Oameni. Ce-i drept, și unii și ceilalți, puțini la număr!
N.R.: Nu mă încumet, încă, să nominalizez vocile care nu se pleacă, pentru a nu le agrava „dosarul”!
Dumitru Sîrghie
