Astăzi a început școala, într-o Românie ajunsă la una dintre acele răspântii în care toate drumurile par să ducă, deopotrivă, spre dezastru, neîncredere și dezbinare. Economia scârțâie, politica își caută ieșirea prin coridoare de culise, societatea s-a împărțit în tabere care se aud tot mai greu, iar cultura, altădată socotită temelia unei națiuni, a fost marginalizată și disprețuită, la unison, de toate taberele politice.
Un guvern cu puteri limitate încearcă să țină corabia pe linia de plutire, punând povara tot pe „colibe” și deloc pe „palate”, în vreme ce partidele își fac socotelile și își împart oamenii, funcțiile și avantajele, după vechea aritmetică bolșevică.
La Cotroceni, președintele este tot mai captiv într-o lume veche, în care rețelele de putere au supraviețuit schimbării de regim, iar statul continuă să fie privit ca o pradă bună de împărțit între cei care cunosc ușile potrivite și oamenii cu grade sub costume scumpe și cu ochi albaștri, care le deschid.
În jurul acestei puteri se mișcă o justiție care poartă și ea șperaclul propriilor umbre. Prea multe întrebări au rămas în aer, prea multe diplome au luat locul cărții, prea multe titluri au fost confundate cu priceperea, iar plagiatul a devenit, pentru unii, o treaptă spre înălțimile carierei.
Impostura s-a parfumat, și-a pus cravată și a învățat să vorbească solemn despre competență. Școala îi spune copilului să învețe, să muncească și să nu copieze, în vreme ce viața publică îi oferă destule exemple de oameni ajunși sus prin impostură, cu lecția altuia în buzunar.
În toată această zarvă, mâine dimineață se va petrece un lucru simplu și esențial: un profesor va intra în clasă. Va avea un catalog, o tablă, câteva cărți și în față niște copii. În jurul lui se vor afla toate neajunsurile sistemului: salarii, hârtii, reforme schimbate după fiecare guvern, inspectorate care își amintesc prea des de culoarea politică a vremii și sindicate care au uitat definitiv vocea catedrei. Profesorul își va deschide însă catalogul și va începe lecția. Dacă și-a păstrat credința în meseria lui, va încerca să aprindă o minte.
Aici mă întorc la Blaga și la „Hronicul și cântecul vârstelor”, la acea lume în care dascălul își făcea meseria cu har și dragoste, într-o Românie care avea și ea guverne slabe, crize și camarile regale, cărora nici măcar Iorga nu le făcea față.
Vremurile treceau peste oameni, iar școala rămânea locul în care o lecție putea însemna o fărâmă de viitor. Poate că acesta este și astăzi patriotismul adevărat: să înveți un copil să gândească într-o țară în care prea mulți s-au obișnuit să-i ceară doar să creadă.
De aici vine și speranța. Din profesorul care încă își face datoria, din copilul care încă deschide cartea, din întrebarea care îl obligă să caute singur răspunsul. Acești oameni discreți duc România mai departe în fiecare zi, fără alai și fără aplauze.
Copilul care învață astăzi va fi cetățeanul de mâine. Peste douăzeci de ani va putea să întrebe unde sunt banii, să ceară socoteală puterii, să deosebească o diplomă de competență și să recunoască impostura, chiar atunci când vine parfumată, în costum și cu titluri academice la rever. Va putea să privească patriotismul ca pe o răspundere și țara ca pe o casă care se întreține, nu ca pe o pradă.
Guvernele trec, președinții trec, partidele trec, iar rețelele de putere, oricât de trainice par, își găsesc cândva sfârșitul. În mintea unui copil rămâne însă ceea ce a sădit un dascăl. O idee bună poate supraviețui unei epoci întregi. O carte poate trece dintr-o generație în alta. Un profesor poate rămâne în memoria unui om mai mult decât au rămas, la un loc, toate discursurile politicienilor unei vremi.
Astăzi a început școala. În ciuda celor care au făcut din stat o pradă, din impostură o meserie…
Dumitru Sîrghie
