Recent, aripa pesedistă anti-Grindeanu l-a propus și l-a ales pe senatorul de Olt Paul Stănescu vicepreședinte al Senatului României, cu sprijinul parlamentarilor AUR. O fi bine, o fi rău? Vom muri și vom vedea, cum se spunea la Revoluție.
Deocamdată, interesant este altceva: revenirea lui Stănescu în prim-plan arată că acei pesediști care se grăbiseră să-l scoată din joc după Congresul PSD au confundat pierderea unei funcții cu pierderea influenței.
Prin acel congres, Sorin Grindeanu a ajuns în fruntea partidului, iar Paul Stănescu părea destinat unei retrageri discrete. Până atunci fusese secretarul general al PSD, o poziție cu greutate pentru cine înțelege mecanismele unui partid dincolo de tribunele congreselor și de discursurile oficiale. Stănescu cunoaște organizațiile, oamenii, relațiile dintre ele și, mai ales, mecanismele prin care puterea circulă atunci când devine greu de văzut. De aici vine și performanța sa politică, pe care merită s-o privim lucid, fără aureole.
Paul Stănescu a știut să rămână în picioare într-un partid în care mulți s-au considerat, la un moment dat, de neînlocuit. A trecut prin confruntările cu Liviu Dragnea și Darius Vâlcov, prin epoca Vioricăi Dăncilă și prin lunga perioadă a lui Marcel Ciolacu. În timp ce unii își pregăteau triumful, iar alții își scriau deja memoriile politice, „nea Paul” rămânea undeva în apropierea butoanelor.
Să ne amintim episodul Ciolacu. Când acesta a fost desemnat candidat al PSD la președinția României, Stănescu a spus de la tribuna partidului: „Sunt prieten cu Marcel, dar vă spun ceva: el nu e alesul lui Dumnezeu!” Replica a avut savoarea ei, mai ales după celebra afirmație a lui Ciolacu despre el și conducerea PSD: „Noi suntem aleșii lui Dumnezeu!” În PSD, după cum se vede, și providența are nevoie de majoritate. În războiul cu Dragnea, Stănescu s-a aflat printre oamenii care au contribuit la schimbarea raportului de forțe, iar timpul a făcut restul.
Darius Vâlcov, omul lui Dragnea, apoi al lui Ponta, Plagiatorul care îi pusese gând rău lui „nea Paul”, a ieșit din politica mare, asemenea Vioricăi Dăncilă, după o guvernare rămasă în memoria publică prin numeroasele sale gafe. Au urmat alte schimbări de gardă, alte echipe și alte promisiuni. Stănescu a rămas.
Asta spune ceva despre instinctul său politic. Uneori, în politica românească, supraviețuirea valorează mai mult decât o victorie spectaculoasă. Contează să știi când să înaintezi, când să aștepți și, mai ales, cine va rămâne în picioare după prăbușirea tronului.
Au venit și momente în care adversarii lui au crezut că i-a venit rândul să plece. Olguța și Olguțu, liderii politici ai Băniei, au contribuit la îndepărtarea fratelui său de la conducerea ADR-SV Oltenia, punându-și ,,omul lor”, iar în PSD s-a lucrat pentru instalarea lui Grindeanu la cârma partidului. „Nea Paul” părea împins spre margine. A primit însă provocarea fără zgomot și fără gesturi teatrale.
Înaintea congresului, l-a invitat pe Grindeanu în Sala Europa a Consiliului Județean Olt, unde acesta a promis, printre altele, că nu va face alianță cu AUR. Chiar eu i-am provocat atunci acest jurământ. Istoria politică are un umor aparte: păstrează uneori declarațiile politicienilor pentru a le așeza, ceva mai târziu, lângă faptele lor.
Stănescu a obținut atunci ceva concret: Marius Oprescu, omul său politic de la Olt, a ajuns prim-vicepreședinte al PSD. Iar el, Stănescu, a rostit cuvinte care, privite astăzi, capătă o anumită savoare. Citându-l pe Emil Cioran, a vorbit despre timpul care ne omoară, în timp ce și noi încercăm să-l omorâm, și a adăugat că se poate face politică și fără o funcție în partid.
«Eu le spuneam în conferință, cândva că pe Emil Cioran – l-a întrebat cineva, când era mai în vârstă: maestre, ce faci? Ce să fac!?, răspunde Cioran? Omor timpul, dar și timpul mă omoară pe mine. Ne înțelegem perfect, ca doi asasini. Eu sunt altă generație, cu brațele deschise, asta nu înseamnă că închid ochii, asta înseamnă că o să fiu alături de Partidul Social Democrat, că poți să faci politică și fără să ai o funcție Partidul Social Democrat.»
Sfertodoctul Grindeanu, știuca lui Dragnea de pe lacul Belina, n-a înțeles mai nimic din filosofia lui Stănescu, afișându-și sarcastic, zâmbetu-i de carton.
Stănescu a spus-o cu aerul celui care acceptă schimbarea generațiilor. Poate că a fost modestie. Poate că a fost doar strategie. În politică, cele două se întâlnesc adesea în aceeași încăpere.
Grindeanu însuși recunoștea atunci că Stănescu fusese „echilibrul” PSD și că va continua să reprezinte acest echilibru indiferent de funcția pe care o va avea. După congres, însă, mecanismul partidului a început să scârțâie.
Nemulțumirile s-au acumulat, o parte a activului PSD a început să privească din nou spre vechile centre de influență, iar „nea Paul”, considerat de unii deja istorie, a revenit în calculele partidului.
Alegerea sa ca vicepreședinte al Senatului reprezintă, din această perspectivă, mai mult decât ocuparea unui scaun în conducerea Senatului. Este un semnal asupra raportului de forțe din PSD și asupra dificultăților pe care Grindeanu le are în consolidarea autorității sale. Piatra din pantoful lui stâng, adică Stănescu, începe să se simtă. Sprijinul AUR adaugă o nuanță și mai interesantă. Stănescu aparține unei generații politice obișnuite cu negocierile, repoziționările și formulele de putere. AUR apare astăzi când drept adversar ireconciliabil, când drept posibil partener parlamentar. Ieri se jurau incompatibilități, astăzi se fac calcule. În politica românească, aritmetica are adesea o memorie mai scurtă decât declarațiile.
Miza depășește însă PSD și AUR. Când adversarii se schimbă după configurația majorității, când ceea ce ieri părea imposibil devine astăzi soluție de stabilitate, politica riscă să semene tot mai mult cu o gară în care trenurile își schimbă locomotiva din mers. Nota de plată ajunge, ca de fiecare dată, la cetățean.
De aceea, analiza mea trebuie citită la rece, aproape ca o tăietură de stilet. Fără statui, fără virtuți nemaipomenite atribuite lui Paul Stănescu. Doar o încercare de a intui ceea ce se mișcă dincolo de scena oficială, în jocul de culise al unui partid atât de controversat, unde puterea își schimbă adesea forma înainte de a-și schimba oamenii.
Paul Stănescu are instinct politic, experiență, rețea de relații și o remarcabilă capacitate de supraviețuire. Toate acestea îl fac relevant. Ele, prin ele însele, nu garantează însă reformarea PSD și nici o guvernare mai bună.
De aici începe partea cu adevărat interesantă a poveștii. România așteaptă încă de la Cotroceni un premier, iar Nicușor Dan ezită să pună capăt acestui suspans. În asemenea momente, experiența negocierilor devine marfă politică. Stănescu a mai știut să negocieze, inclusiv în perioada în care Klaus Iohannis candida la președinție, împotriva Vioricăi Dăncilă…
Dumitru Sîrghie
