Visa cireșu-nchis într-o Cetate,
Trăind și înflorind în propriul sine,
Să evadeze din stranietate,
Arestuit cândva de-un oarecine.
Extatic și eteric în huzur,
Trăiește înspinată albaspina,
Chiar fluturii au cuiburi în azur,
Gândea cireșul presimțind lumina.
Invoc blesteme celui ce m-a-nchis
În astfel de Cetate-abandonată,
Când eram mic de tot, firav, proscris,
Când n-aveam mamă și n-aveam nici tată.
Vreau soare, ploi, furtuni și brume,
Albastrul cerului, nuanța mării,
Și vreau să-mi laud florile în lume,
Să viscolesc floral deasupra zării.
Să mă înalț, să mă despământesc,
Până la cer, semeț, să pipăi stele
Și-n fine, să fiu liber, să rodesc,
Să dau un ultim sens menirii mele.
Și-n ramuri vreau să-mi zumzăie albine,
Ca să le-audă plantele și Omul
Des fermecat de lume și de sine…
N-aduce anul cât aduce pomul.
Să dăruiesc cireșele-mi de sânge,
Fecioarelor aflate-n lăcrimare,
Să le-nfiez, căci sufletul lor plânge,
Noii-născuți în ieslele… primare.
O dată, de cinci ori, a mia oară,
El s-a rugat străfulgerat-totem,
Căci nu dură prea mult și-n primăvară
Fu dezlegat de aprigul blestem.
Se-nvrednici cireșul cu florile-i perechi,
Iar crengile-i trecură prin ferestre
Și, prin acoperișul acelui castru vechi,
Ofrandă s-a dat zeilor drept zestre.
Nu mică-i fu mirarea, când se lovi de cer,
Furându-i, fără milă, zenitul, dar și duhul,
Căci, pentru totdeauna, cireșul prizonier
Ieși din închisoare, înmiresmând văzduhul!
Dumitru SÂRGHIE
