Academicienii Leonida Gherasim și Octavian Popescu au făcut o donație impresionantă Bibliotecii Colegiului Național «Radu Greceanu»!

Academicienii Leonida Gherasim și Octavian Popescu, foști elevi ai Colegiului Național «Radu Greceanu» din Slatina, s-au întors de curând… Acasă! Ei n-au venit, însă, cu mâna goală și au făcut o donație impresionantă Bibliotecii Colegiului Național «Radu Greceanu»,  alcătuită din zeci de opere fundamentale ale literaturii române.

Tot cei doi savanți, cu care județul Olt se mândrește, au avut o inițiativă salutară pentru elevii noștri de elită, în special pentru cei din mediul rural: anume înființarea unei fundații care să vină în sprijinul elevilor săraci, dar străluciți la învățătură.

Festivitatea din Amfiteatrul Colegiului Național «Radu Greceanu», cea care a avut loc cu această ocazie, a fost una a aducerilor aminte și a invocării marilor dascăli care au întreținut, cu credință, flacăra științei și a conștiinței, în Școala noastră slătineană!

Felicitări, d-nei Gianina Pârvu, directoarea Colegiului Național «Radu Greceanu», cea care a moderat acest important eveniment!

Interviul pe care ni l-a acordat profesorul Gherasim dovedește, încă o dată, dacă mai era nevoie, că oamenii cu adevărat mari, adevăratele elite naționale sunt un munte de onestitate, de modestie, de bun-simț și de conștiință civică.

Săptămânalul Linia Întâi se consideră privilegiat pentru faptul că a avut onoarea să-l intervieveze pe Academicianul Leonida Gherasim, căruia îi dorește multă, multă sănătate!

Dumitru Sârghie

Prof. univ. Leonida Gherasim, membru de onoare al Academiei Române:

Dragostea mea pentru literatură de la profesorul Botez s-a transmis!

Cine sunteți, de unde veniți, încotro vă îndreptați?

Sunt din județul Olt, într-un sat care era comună, se numea Teiuș, unde aveam niște învățători destoinici care i-au adus pe copii la școală. Satul acela avea 30 de intelectuali și cred că nu erau mai mult de 100 de case. Tatăl meu a fost învățător.

Apoi, mi-am făcut liceul la Radu Greceanu, opt ani. Nu cred că am lipsit vreodată, că nu eram bolnav. Dar liceul mi-a lăsat o amintire, aș zice cel puțin egală cu a universității. În primul rând, când ești tânăr, toate lucrurile se măresc în capul tău. Am avut profesori străluciți, care nu aveau numai darul didactic, ci și capacitatea de a se apropia de elevi, de a fi drepți și a scrie cum trebuie și de a fi apropiați când trebuie.

L-am avut pe profesorul Traian Biju, care i-a fost profesor și tatălui meu. Când a venit tatăl meu, în 1913, profesorul Biju l-a dus la Tinerimea română, la geografie, și a luat premiul pe țară.

Am făcut liceul aici, nu eram decât 27 în clasă, majoritatea venea de la țară. Am fost un elev bun, muncitor, am fost șef de promoție, îmi ziceau Chestorul Leonida.

M-am dus la București și am dat examen de admitere la medicină. Am terminat în 1947 și te puteai înscrie la alte facultăți. M-am înscris și la Filozofie și am făcut și un an de filozofie. În 1948, a venit reforma și nu mai aveam voie să fac decât o singură facultate. Am făcut Facultatea de Medicină la București. Am făcut studii bune, am avut profesori străluciți și am făcut socoteala că 13 dintre profesorii și asistenții mei au fost membri ai Academiei Române.

Am terminat facultatea și am fost repartizat la țară, așa cum se făcea pe acele vremuri. Am avut noroc și m-am dus la Bicaz, unde am stat trei ani, ca medic. Aveau și spital și dispensare. Mi-a rămas o amintire extraordinară din perioada aceea. Pentru că erau oameni de toate clasele sociale, mulți plecați ca să li se piardă urma, unii intelectuali subțiri.

După trei ani, am dat un concurs, am reușit primul pe țară la secundariat și am mers la Spitalul Colțea, unde m-am îndrăgostit de profesorul Baziliu Teodorescu, care mi-a fost maestru. Am rămas la Spitalul Colțea. Mai târziu, în învățământ, pentru că nu prea îndeplineam condițiile politice.

Am stat la Spitalul Colțea 22 de ani medic. De unde, medic specialist, medic primar, asistent, șef de lucrări, conferențiar.

În 1978, am devenit profesor și am înființat o nouă clinică care, încet, încet, a devenit o clinică în București de cardiologie foarte bună. Mi-am ales doar copiii absolvenți străluciți. Am avut 7/8, toți sunt profesori universitari la Universitatea din București.

Am scris multe cărți de medicină, poate cele mai difuzate au fost cărți de cardiologie.

Am continuat să lucrez în continuare. Chiar și acum mă duc la spital, de două ori pe săptămână, deși am 86 de ani.

De ce nu îndeplineați condițiile politice? Erați “dușman al poporului”?

Nu! Am fost dat afară din UTC, în anul V. Tatăl meu avusese la țară vreo 7 ha de pământ, pe care nu-l lucra el, pentru că noi stăteam la Slatina, îl lucrau bunicii. Acest lucru s-a cântărit, nu am putut să intru… Nu au fost dați afară decât vreo 4-5 băieți de «chiaburi». Culmea, când eu am fost dat afară, a fost dată afară și o altă colegă al cărei tată era membru al Academiei. Dar era o coterie. Dacă erai prea bun, dacă-i întreceai cu ceva, nu mergea…

Prin muncă, am reușit să fac… multe.

Ce reprezintă Liceul “Radu Greceanu” pentru d-voastră și ce reprezintă Slatina și județul Olt?

Evident, liceul este cea mai înaltă instituție de la Slatina și cea mai puternică instituție a Slatinei. A reprezentat foarte mult, pentru că era o școală foarte serioasă, n-avea elevi mulți, aproximativ 450 de elevi în toate clasele, selectați bine la admitere, în clasa I a liceului și la clasa a IV, când se dădea intrarea în clasa a VI. Liceul a avut și profesori străluciți, precum Traian Biju, Vasile Botez. Dragostea mea pentru literatură de la profesorul Botez s-a transmis. Îmi aduc aminte că lecțiile lui erau ca niște conferințe culturale, cu analiză extraordinară a textului. Pe Arghezi, Bacovia și Blaga, i-am învățat în 1846-1947. El avea dragoste de carte pentru toate etapele de literatură.

Liceul avea și o bibliotecă foarte frumoasă, făcută de d-l Rădulescu, profesorul de franceză. Au fost și alți profesori foarte buni, Nicolae Popescu, d-l Rădulescu, Ghimpețeanu, toți au fost străluciți.

Liceul l-am considerat ca fiind o instituție foarte serioasă, prin lecția elevilor și prin calitatea lecțiilor.

Iar Slatina mi-a rămas dragă, pentru că aici mi-am petrecut toată tinerețea. Într-adevăr, este frumoasă, așezată între niște dealuri, care îi dau un anumit farmec, între Grădiște, Caloianu, Strehareți. Erau oameni puțini. 12.000 de locuitori avea Slatina, se cunoștea toată lumea cu toată lumea, se respecta, exista bunul-simț, fiecare își cunoștea locul lui.

Părinții mei au rămas aici. Nu-mi aduc aminte să mă fi dus în altă parte, nu veneam în vacanță decât aici, la părinții mei.

Tatăl meu a fost director la Școala Ionașcu, în afară de perioada 1947-1952. A fost director din 1932, până în 1962. Splendidă școală, care este unul din monumentele de patrimoniu ale Slatinei.

D-le profesor, transmiteți un mesaj către intelectualitatea Slatinei, dar și către oamenii de rând, către societatea civilă.

De obicei, oamenii care locuiesc într-un oraș de provincie au câte un sentiment că sunt pe treapta a doua sau că sunt cu ceva în urmă. Nu este adevărat. Viața mi-a arătat că foarte mulți din cei care au realizat ceva veneau dintr-un mediu sănătos, în care familia era respectată, în care ierarhiile erau prezente, iar școala era puternică.

LINIA ÎNTÂI