Cred că o dezbatere publică cu tema: „Jurnalismul subiectiv sau obiectiv”, ar fi binevenită. Într-o țară în care presa se delimitează neoficial, dar vădit partinică, de Putere și Opoziție, această temă ar fi bine să fie lămurită, ca să nu mai aud de la tot felul de amatori locali, că-și dau cu presupusul. N-am să ocup acum spațiul acestei rubrici, pentru unii care s-au trezit în politică fără ca nimic să-i recomande, pe post de, vezi Doamne, oameni politici, pentru că le-aș da prea multă importanță. Apoi nici n-aș vrea să spun ceva de ei, că mi-s dragi animalele și n-aș vrea să le jignesc! Însă consider că e necesară o justificare în fața opiniei publice și a cititorilor inteligenți care mă citesc.
Pentru a fi un jurnalist obiectiv în țara asta și nu numai, ar trebui să locuiești în altă galaxie. Și pornind de la acest principiu elementar, trebuie spus că presa de azi nu mai e de mult aia din manuale. Și eu, ca și mulți alți jurnaliști, trăim în România, avem și noi părinți, copii, prieteni, soție, mergem și noi la cumpărături, avem și noi rate la bănci, ne afectează și pe noi deciziile politice, ipocrizia sau mediocritatea unora care fac orice altceva, dar nu politică, la nivel local. N-am pretenții ca aceștia să știe curente de jurnalism, pentru că nu știu dacă au absolvit măcar o facultate la Spiru Haret, dar măcar să cunoască faptul că jurnalismul Gonzo, este un stil de jurnalism care este scris subiectiv, fiind folosit prima oară prin 1970.
Jurnalismul Gonzo tinde să favorizeze un stil aparte și se folosește adesea de experiențe și emoții personale, străduindu-se în același timp la o abordare curajoasă, în care sunt utilizate, citate, sarcasmul, umorul, pamfletul, exagerarea și uneori chiar blasfemia. De asemenea, criticii jurnalismului obiectiv susțin că obiectivitatea este întotdeauna o fațadă și că jurnalismul subiectiv este de fapt cea mai veridică formă de jurnalism.
Kellia Ramares, este o jurnalistă independentă din SUA care, la Conferința Indymedia din 13 noiembrie 2010, a declarat celor de față că obiectivitatea nu există nici în jurnalism și nici în vreo altă sferă. Și ne dă și un exemplu. Dacă am fi fost evrei, am spune despre Hitler că a fost un căpcăun, dar dacă am fi fost un finanțator al regimului nazist sau un privilegiat al acelor vremuri, am fi spus despre Hitler că a fost un prinț! Și am să vă dau și un citat din cuvântul jurnalistei: „Pentru mine, obiectivitatea este cel mai bine descrisă ca un grup, de acord asupra a ceea ce un anumit set de fapte ne spune despre o persoană sau o situație. Și de prea multe ori, acest acord de grup, cum ar fi istoria în sine, este scris de către învingători. Datoria noastră ca jurnaliști, e alternativa de a extinde puncte de vedere publice subiective, dincolo de acest acord scris de către un grup , rasist, sexist, ageist, imperialist, militarist, corporatist, xenofob. Iar dacă am omis ceva, completați dumneavoastră”.
Și uite, de atâta necaz ajung și la vorbele unui prieten, care ofticat pe unii din oraș care se autodefinesc politicieni, m-a întrebat: „Eu tot nu înțeleg, ăștia care îți dau ție interviuri și pe care le înregistrezi, iar ei știu asta, deci sunt conștienți că poți proba oricând cu înregistrarea că ei au declarat exact ce apare și în ziar, dar cu toate astea când apare ziarul cu cele spuse de ei retractează tot ce-au spus, negând că ar fi spus ei așa ceva. Ba mai sunt și ofticați. Ăștia sunt idioți sau politicieni?” Răspunsul meu e simplu: da prietene, sunt politicieni! Dar cine nu e politician în ziua de azi! Și cred că în acest fel am și răspuns unora! Zic eu, destul de obiectiv!
Ciprian Traian Sturzu
