ADIO, LUCIAN BOIA! (II)

Textul de față este o replică la trei din cărțile scrise de Lucian Boia: „Două secole de mitologie națională” (sursa I), „România. Țară de frontieră a Europei” (II), „De ce este România altfel?” (III). 

Tăcere și nostalgie față de „binefacerile” dominației austro-ungare în Transilvania (1867-1918)!

Pentru Boia, crimele bestiale ale maghiarilor împotriva românilor transilvăneni, ca și toate suferințele și abuzurile la care au fost supuși samavolnic frații noștri, în vremea lui Avram Iancu, a dominației austro-ungare, a regimurilor horthyst și comunist, au fost trecute cu vederea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat! Singurul „amănunt” consemnat de „istoricul” Boia, ca o impertinență la adresa românilor, a sângelui lor vărsat pentru libertate, dreptate și unitate națională, ne intrigă cu o sfidare de neînchipuit, lăsând să se înțeleagă că în 1918 ne-am pomenit, așa, în brațe, cu un cadou pe care nici nu l-am visat: „Ecuația transilvăneană rămâne un timp incertă: nimeni nu știa că provincia de peste munți se va uni la 1918 cu România. Istoria luptei pentru unire s-a scris retrospectiv după 1918” (II, pg.14). Ei, aș, „noroc” cu memoria noastră colectivă, cu mărturiile isorice consemnate în atâtea cărți documentare, cu troițele ridicate în cinstea memoriei înaintașilor care și-au dat viața pentru neamul românesc și, nu în ultimul rând, cu faptele reale transmise pentru posteritate de niște străini cu coloană vertebrală! Să se-audă, deci, că eroismul românilor batjocoriți în Transilvania de către maghiari s-a relatat, cu respectul cuvenit față de adevărul istoric, în monumentalele studii de specialitate efectuate de istoricul englez R.W. Seaton-Watson, de ziaristul american Milton G. Lehr (martor ocular al ororilor horthyste), de redactorii ziarului „L ‘ Independence Belge” (într-un articol, din 1892, opinia publică a fost anunțată că românii din Transilvania „sunt tratați ca paria de rasa stăpânitoare maghiară”) etc.

Articolul cu pricina a apărut în același an în care intelectualii ardeleni declanșaseră „mișcarea memorandistă”, stopată de regimul austro-ungar prin arestarea și condamnarea memorandiștilor la închisoare, așa cum s-a întâmplat și cu participanții la alte „agitații pro-românești” –  soldate cu sentințe de executare a grei ani de temniță. În paranteză fie spus: în 1892, în contextul conceperii Memorandumului, casa președintelui Partidului Național Român, Ioan Rațiu, a fost înconjurată de mii de maghiari cu ciomege în mâini și în cele din urmă a fost devastată!

Dar „istoria” batjocoritoare a lui Boia merge și mai departe, „călcând” peste sângele soldaților români care au căzut în Primul Război Mondial pentru idealul unității naționale: „România primea (la sfârșitul războiului n.a.) mai mult decât își imaginaseră cei mai optimiști la începutul războiului” (II,pg.96)! Cu alte cuvinte, Transilvania a fost „detașată” (III, pg.43) la Patria-Mamă fără ca cineva dintre românii cei mai optimiști să fi visat, pe fondul în care Boia consideră că și Iuliu Maniu (artizanul unirii Transilvaniei cu România) de fapt „își greșise țara” (III, pg.50), cu mențiunea că mai bine le-ar fi convenit politicienilor transilvăneni „o oarecare autonomie față de București” (III, pg.50). Problema aceasta pe care o pune, când invocă autonomia Transilvaniei (un deziderat care, cu siguranță, i-ar satisface astăzi infatuarea), devine cu atât mai de înțeles cu cât Boia deplânge destrămarea „mozaicului etno-cultural” (II, pg.97) al Imperiului Austro-Ungar (cu două țări „reduse”, „răzuite” – III, pg.45) și consideră cât de benefic ar fi fost ca, în locul formării statelor naționale unitare, de după război, Europa să fi avut parte de „o mare confederație care să fi succedat Austro-Ungariei ar fi menținut poate un mai bun echilibru”(II, pg.97). Cu o astfel de concepție se înțelege și mai bine de ce Boia contestă, precum politicienii de astăzi ai U.D.M.R., ceea ce îl și face foarte mediatizat de editurile și ziarele maghiare, sintagma de „stat național-unitar” al României (deci și Constituția actuală): „Istoria românilor a decis că România Mare a fost un stat național unitar. Unitar, firește, a fost, în sens administrativ (…) Stat unitar, da, încă o dată. Dar național?” (III, pg.44).

Românii – antisemiți?

Existența tumultoasă a evreilor în România, culminând cu forțarea obținerii dreptului de cetățenie română, a creat o stare de animozitate în societatea românească de la sfârșitul secolului al IX-lea. Abuzurile lor contra intereselor românilor i-au determinat pe foarte mulți intelectuali de vază ai țării noastre să protesteze din simț patriotic, de-a lungul vremii, în numele apărării intereselor naționale: Eminescu, Slavici, Iorga, Kogălniceanu, Hașdeu, Goga, Xenopol, Bolliac, Conta, Brătianu etc. Toți aceștia, conform Raportului final al C.I.S.H., sunt considerați ca precursori ai antisemitismului. În zilele noastre, personalități precum Ghe. Buzatu, Adrian Păunescu, Radu Theodoru, Alex. Mihai Stoenescu, Ion Coja, Corneliu Vadim Tudor etc, tot conform C.I.S.H. ,  sunt considerați ca „extremiști” cu atitudini antisemite. Lucian Boia afirmă că antisemitismul în societatea românească a fost larg răspândit și s-ar menține și azi la cote îngrijorătoare: „Românilor nu le place să se spună despre ei că sunt sau au fost antisemiți. Adevărul e că antisemitismul a fost destul de larg răspândit în societatea românească” (III, pg.37); „Până și astăzi, într-o Românie aproape fără evrei, antisemitismul s-ar menține la cote îngrijorătoare, fie prin izbucniri explicite, fie în stare latentă. Cu alte cuvinte, românii nu s-ar fi vindecat pe deplin” (II, pg.223). Cuvintele acestea, grele pentru români și România, „certifică” într-un fel acțiunile concertate prin care evreii formulează față de Statul Român o serie de revendicări în numele Holocaustului din Al Doilea Război Mondial!

Că ar fi vorba de un antisemitism al zilelor noastre sau de unul din trecut, cum susține Boia, în asentimentul deplin al unora dintre liderii organizațiilor evreiești, important rămâne faptul că România este taxată de a fi o „societate antisemită” (II, pg.223) care „trebuie” să plătească organizațiilor evreiești, ca despăgubiri pentru morții lor din Al Doilea Război Mondial, incredibila sumă de 50 miliarde $ etc! Poate însă nici nu se cunoaște, din cauza unei prese preocupate mai degrabă de soarta Biancăi Drăgușanu, a can-canurilor oferite nesățios unei societăți ce s-ar vrea cât mai grabnic cretinizată, că România este responsabilizată ca fiind o țară rasistă, printr-un atac fără precedent al Comisiei Wiesel la adresa demnității noastre naționale, aruncându-se vina asupra întregii populații pentru că țara noastră ar figura pe locul doi în ce privește vina morții a 420.000 de evrei în Al Doilea Război Mondial! Nu contează pentru Comisie că Enciclopedia iudaică plasează România pe locul 10 în reprimarea evreilor (cu 40.000 de morți), nici că s-au inclus și evreii din Transilvania aflată sub administrație horthystă, nici că estimarea s-a făcut în contextul în care se îngrădește libertatea de exprimare a istoricilor români pe acest subiect etc! Că istoria s-ar cuveni să aibă ultimul cuvânt, nu politica de forță, o spune până și președintele Ion Iliescu: „Ar fi o impietate să ocultăm aceste tragedii, așa cum s-a procedat multă vreme, sau să le banalizăm printr-o controversă în care statistica n-are cum să dețină rolul principal… Să-mi îngăduiți, însă, o considerație… că nici punerea pe seama românilor a unui număr de victime umflat artificial, tocmai spre a impresiona și a stârni un mare impact mediatic, nu este un mod de a servi adevărul și prietenia. Din fericire, asemenea atitudini sunt izolate și trecătoare, sortite a dispărea atunci când și istoricii români vor aborda, la rândul lor, această temă sensibilă și vor pune reflectorul științei, atât pe ceea ce a fost întunecat și grav, cât și pe acel unicat al istoriei universale contemporane, care a fost, totuși, sabotarea de către omenia românilor a soluției finale hitleriste”! Iar ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze, dincolo de faptul că unii reprezentanți ai statului nostru au cedat condițiilor evreiești impuse „în spatele ușilor închise”, este că implicit s-a dat „mână liberă” a ni se falsifica Istoria românilor în sensul confecționării imaginii unui neam de criminali și nu de eroi! Să nu fie oare eroi cei care, în duhul dreptății civice și al ordinii statului, se apără în fața faptelor dezonorante pentru țara lor? La această întrebare răspunde atât de avizat un eminent istoric, profesorul universitar sibian Corvin Lupu, care, în calitatea sa de reprezentant în delegația Academiei Române a afirmat, în 2006, la Congresul Mondial de Istorie Economică de la Helsinki: „Evenimentele petrecute în perioada iunie 1940 – iulie 1941 (…) cei care au deschis primii seria agresiunilor împotriva instituțiilor statului român au fost evreii. Acest lucru nu scuză decât parțial reacțiile antievreiești pe care le-au avut unii cetățeni români, de diverse convingeri politice și poziții sociale, care au comis acte de violență, până la crime sau persecuții de orice fel, împotriva unor evrei care nu erau vinovați de săvârșirea unor acte antiromânești. Cert este că reacțiile antievreiești ale românilor au fost replici la agresiunile declanșate de evrei împotriva românilor” (revista Transilvania, nr.8/2008, pg.3).

În schimb, Boia nu amintește nimic despre holocaustul roșu petrecut în România, adică despre genocidul autorităților comuniste la care au participat sovieto-evreii. Dimpotrivă, nu are nici o remușcare, deși știe foarte bine cât rău ne-au făcut ocupanții de la Răsărit, el afirmând cu o dezinvoltură agasantă că „evreii din România nici nu ar fi avut motive să îi respingă pe sovietici”(III, pg.226) și că noi, românii, „am avea toate motivele să ne gândim cu nostalgie la evreii plecați din România” (II, pg.228)… Mai degrabă nostalgic este Lucian Boia, dacă ne gândim că, mai zilele trecute, a rostit un discurs în deschiderea Congresului Mondial Evreiesc desfășurat la București!

Boia – precursor al globalizării antihristice

Cărțile „istoricului” Boia, ca scop, sunt identice cu ale desenatorului tehnic Roller: au menirea de a ne spăla creierele. Și unul și altul, în regimuri politice diferite, sunt promovați propagandistic cu o forță infernală de niște mecanisme ideologice cu adevărat diabolice. Diferența dintre ei constă, în definitiv, în opțiuni doctrinare înrudite: Roller a fost un instrument al implementării comunismului, iar Boia este o piesă dramatică într-un scenariu de amploare care vizează instaurarea noii ordini mondiale! Din această pricină, el vrea să distrugă din mintea oamenilor dorința de a fi liberi în statele lor naționale și de a le inocula convingerea într-o iluzorie libertate ce s-ar regăsi când se va inaugura statul supra-național universal! Și Boia însă abia îl așteaptă! El trage din greu să ne convingă cu beneficiile „civilizației planetare”! (I, pg.20), ale unei „uniuni supranaționale” (bazate pe – n.a.) ștergerea frontierelor, regionalizare” (I, pg.18), în care „vom fi toți o națiune” (I, pg.20) – iar o „națiune ideală (universală – n.a.)… este aceea (atenție mare – n.a.) în care oamenii vorbesc aceeași limbă, la propriu și la figurat. Ei împărtășesc cu toții o religie politică (…) Stadiul ultim ar fi acela în care toți membrii unei nații ar arăta, ar gândi și s-ar comporta la fel” (I, pg.69-70).

Nu-i așa că acest tip de gândire „sună” a fi teoria unei rase superioare ai cărei „supuși”, căci tot ne vorbește autorul de o „asimilare culturală, pe termen lung, prin pârghiile sistemului administrativ și educativ” (I, pg.71), vor trebui să renunțe cândva și la limba lor, ce să mai vorbim de o credință națională (ortodoxă, în România)? Dar, cu toate că proiectul ideal spre care aspiră Boia este definit, după cum se observă, destul de clar, totuși „istoricul” nu este lipsit de elemente confuze, derutante, ca într-un „joc de-a șoarecele cu pisica”: când ne spune că nu are „nici o soluție” și că nu știe „dacă există vreuna” (III, pg.122), când se contrazice afirmând că „soluția cea mai bună la ora actuală pare a fi cea experimentată în Europa occidentală” (I, pg.118); când ne vorbește de o viitoare civilizație planetară uniformizatoare (I, pg.120), când se contrazice spunând că nu are „nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea” (III, pg.122); când ne prevestește ideatic o identitate comună, când ne asigură că „vom continua să trăim într-un cadru care va purta multă vreme însemnele unei culturi naționale și ale unei identități culturale și istorice” (I, pg.128)! Nu este prea greu de înțeles deci ce fel de identitate cultural-istorică vom mai avea în epoca globalizării, când toate se vor șterge, pentru a face loc noii ordini mondiale – de aceea „istoricul” Boia ne și sugerează să abandonăm o dată cu problema asta a moștenirii cultural-istorice: „trecutul pentru ei (românii – n.a.) este mai important decât viitorul… (iar popoarele Europei ar trebui – n.a.) să privească mai mult spre viitor decât spre trecut” (II,  pg.52).

Iată, sunt oameni care, stupefiați, ca Boia, se întreabă de ce oare privim noi, românii, spre trecutul poporului? De ce? Simplu: pentru că o națiune fără trecut este o națiune fără viitor, fără rădăcină, adică nu mai are neam, iar noi știm că neamurile toate se vor prezenta cândva la Judecata lui Dumnezeu, unde, împărați și săraci, vom răspunde de ce anume ne-am ales și ne-am dorit când eram pe pământ: împărăția lumească vremelnică sau Împărăția lui Dumnezeu cea veșnică… Iar strămoșii noștri L-au ales pe Hristos… De aceea trecutul este important, pentru că se leagă de viitorul nostru. Și nu de orice fel de viitor, ci de unul veșnic!

Falsurile lui Boia

1). L.B. : „Lipsesc cu desăvârșire izvoarele scrise interne. Dar nici izvoarele externe nu spun mai nimic, sau nimic sigur, despre români” (II, pg.46). Este fals! Izvoare scrise interne nu lipsesc „cu desăvârșire”, dar descoperirile arheologice de la Tărtăria, Biertan etc sunt ignorate de el. Iar izvoarele externe spun totul despre daci, conviețuirea daco-romană de după 271 și cucerirea românilor din Transilvania de către maghiari, însă nu realitatea îl interesează pe Boia, ci preocuparea lui febrilă față de lumea imaginarului și a extratereștrilor;

2). L.B. : Sesizează „sărăcia izvoarelor privitoare la spațiul nord-dunărean de-a lungul mileniului (II, pg.46). Este fals! Bogăția izvoarelor istorice este corect interpretată până și de unii istorici maghiari, favorabili acestora! Că Boia este însă tendențios în interpretare o dovedește și felul cum înțelege el Istoria contemporană a Românilor, la care este martor ocular!;

3). L.B. : Apreciază că Robert Roesler, autorul teoriei imigraționiste, a fost un „istoric austriac” (II, pg.49) care s-a folosit de „un aparat istorico-filologic mai modern, (folosit – n.a.) de austriacul Robert Roesler” (II, pg.45). Este fals! Roesler a fost geograf, nu istoric, deci nu avea competență profesionistă ca să uzeze de „metode de cercetare” așa-zis moderne;

4). L.B. : „Apoi, țări române, încă odată, este prea mult spus” (II, pg.72). Este fals! În contextul unirii lui Mihai Viteazul, la 1600, Țările Române erau bine definite din punct de vedere al organizării statalității;

5). L.B. : „Majoritatea românilor părăsiseră la 1700 biserica ortodoxă pentru a deveni greco-catolici” (II, pg.23). Este fals! Că doar unii preoți s-au unit, nu credincioșii, o subliniază și academicianul Mircea Păcuraru: „Dezbinarea românilor din Transilvania (între 1698-1701 – n.a.) a fost opera iezuiților…, iar mitropolitul Atanasie a fost doar o unealtă… Pentru atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai necinstite mijloace: fals în acte publice, șantaj, promisiuni care n-au fost îndeplinite etc. De pildă, au plăsmuit istoria a trei sinoade de unire, în 1697 cu 12 protopopi, în 1698 cu 38 de protopopi și în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că s-ar fi unit de bună voie cu Biserica Romei și odată cu ei întreg poporul român al Transilvaniei (…) Faptele relatate… dovedesc că uniația a fost îmbrățișată numai de o parte infimă a clerului – din interese de ordin material – pe când restul credincioșilor – care nu aveau motive să-și schimbe credința și nu știau nimic de manifestul protopopilor sau de declarația dată de Atanasie la Viena, –  au rămas în vechea lor lege ortodoxă” (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pg.306).

6). Lucian Boia : Atribuie existența în Istoria românilor a „două biserici naționale: ortodoxă și greco-catolică” (I, pg.80). Este fals! Biserica națională a Românei a fost și este Biserica Ortodoxă Română;

7). L.B. : „Antiturci românii nu par (…) În schimb, ungurii asupritori ai românilor transilvăneni au parte de o imagine defavorabilă de durată” (III, pg.36-37). Este fals! Cât de antiturci am fost noi în istorie, dar nu cum apreciază Boia când ne vorbește de o „mitologie a războiului”, este dovedit întregii lumi prin suprema jertfă a martirilor Brâncoveni și a tuturor eroilor care și-au dat viața pentru apărarea Țărilor Române de către invadatorii otomani. Istoria românilor ilustrează de altfel durerea neamului nostru, atât în fața turcilor, cât și în a ungurilor. Turcilor le-am dat tribut și ne-au lăsat oarecum în pace, dar asuprirea românilor de către unguri durează, de mai bine de un mileniu, până în zilele noastre! Suntem anti-turci, anti-unguri? Nu! suntem pro-români, creștini, ocrotiți de Maica Domnului, ostili doar mârșăviei celor care au încercat și încă mai vor să ne deznaționalizeze! De aceea, le cinstim cum se cuvine memoria înaintașilor noștri, batjocoriți și uciși… Iată ce mărturisește nu un român, ci un maghiar, martor ocular, Gÿorgy Ferenczy, în „Golgota în Transilvania”, din 1941, pg.6-8: „Asasinatele și execuțiile se țin lanț (în timpul administrației maghiare horthyste – n.a.) și toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut români (…) unde cadavrele martirilor asasinați cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat și barbarismul…A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruțător, oameni lipsiți de apărare, este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei”.

8). L.B. : „Regulamentele Organice, prima constituție pe care au cunoscut-o românii”(III, pg.28). Este fals! Prima Constituție românească este cea din 1866;

9). L.B. : „A fost (Constituția de la 1866 – n.a.) pur și simplu imitată după Constituția belgiană” (III, pg.20). Este fals! Constituția României de la 1866 se bazează și pe alte documente și izvoare constituționale, nu doar pe Constituția belgiană;

10). L.B. : „Nicăieri în Europa evreilor nu li s-a recunoscut cetățenia (ca în România – n.a.) atât de târziu – abia după primul război mondial” (II, pg.223; III, pg.37). Este fals! În 1879 s-a modificat articolul 7 din Constituția anului 1866, la presiune internațională, deci de atunci putem vorbi de o cale liberă a evreilor în dobândirea cetățeniei române;

11). L.B. : „Elita intelectuală nu știa (în sec. XIX – n.a.) să facă mare lucru (…) Țara nu dispune de oameni capabili” (III, pg.23). Este fals! La sfârșitul secolului XIX, în plină epocă modernizatoare, România s-a remarcat printr-o elită intelectuală de mare anvergură. Ea a apărat interesele naționale în situații dificile, purtându-și cu demnitate crucea suferinței: Eminescu, Goga, Paulescu etc. Dragostea lor față de neamul românesc a fost cu adevărat înălțătoare, cum reiese din atitudinea pe care și-au asumat-o: „Există în lume o Românie, deși ea nu figurează pe hărțile de geografie” (V. Alecsandri); „Am deplâns linia de purtare a o mare parte din maghiari către români” (M. Kogălniceanu, în Gazeta de Transilvania, 1 ian. 1881); „În urma noastră sunt râuri de lacrimi și sânge” (O. Goga) etc. Unii ca aceștia ne-au lăsat ca moștenire, în acele vremi de restriște, apărarea demnității naționale: O. Goga (arestat la Budapesta pentru articole de presă și întemnițat pentru un an), acad. Ioan Lupaș (doi ani de detenție, pentru un articol patriotic, publicat în ziarul „Țara Noastră” din Sibiu, în 1907), Andrei Mureșanu (director al „Gazetei de Transilvania”, condamnat la 8 zile de temniță chiar de către ministrul de interne al Ungariei, în 1897), Ioan Rusu Șirianu (de trei ori în temniță pentru „agitație pro-românească”), memorandiștii (1892-94) au fost arestați etc. Aceștia sunt doar o mică parte din reprezentanții elitei intelectuale, românești, despre care Boia consideră că „nu știau să facă mare lucru”! Da? Ei știau însă exact cât trebuie ca să fie niște simboluri naționale: și-au pus, cu credință, sufletul pentru poporul român! Iar o mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu poate să aibă…

12). L.B. : „O asemenea Românie (cu un minimum de legalitate, după 1932 – n.a.) nu exista” (III, pg.50). Este fals! Cum s-ar putea considera că nu ar exista un minim de legalitate într-un stat, ca al României interbelice, care se baza pe cea mai liberală Constituție europeană, cea din 1923?

13). L.B. : „În comunism, cea mai lovită a fost Biserica greco-catolică. Toți episcopii ei și un mare număr de preoți” (III, pg.112). Este fals! Iată ce declara părintele academician Dumitru Stăniloae , cel mai prestigios teolog român, întemnițat între 1958-64: „Am în primul rând mulțumirea de a fi suferit și eu, alături de atâția preoți și credincioși, în cursul regimului comunist, despotic și ateu. Prin 1952 erau peste 500 de preoți ortodocși în închisori (…) Adevărul este că nici o Biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă; ea a dat cele mai mari jertfe, preoții ei au fost întemnițați în numărul cel mai mare. Majoritatea marilor noștri părinți duhovnicești au trecut prin ani grei de temniță… Oare ei nu sunt Biserica?… Ca să nu mai vorbim de miile de credincioși care, și ei, nu sunt tot Biserica Ortodoxă?”   

14). L.B. : „Singura instituție care s-ar mai fi putut opune statului (comunist – n.a.) era Biserica. Dar România nu este Polonia. Spre deosebire de Biserica catolică și de Biserica protestantă (se implică mai puțin – n.a.) în viața cetățenească (…) Biserica Ortodoxă a fost lăsată în pace (…) Una peste alta, între regimul comunist și Biserică nu au existat crize” (II, pg.112). Este fals! Pentru dragostea lor față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de oameni, au suferit prigoniri în temnițele comuniste nu mai puțin de 1888 de preoți ortodocși;

15). L.B. : „Sub domnia lui Ceaușescu, în 25 de ani” (II, pg.76). Este fals! Ceaușescu a guvernat România timp de 24 de ani, între 1965-1989.

16). L.B. : „În 1971 (Ceaușescu – n.a.) a devenit primul președinte al României” (II, pg.24). Este fals! Ceaușescu a devenit primul președinte din istoria României în anul 1974.

17). L.B. : „Regimul comunist (în 1966 – n.a.) a oferit românilor un cadou care le-a stricat multora viața timp de mai bine de două decenii. S-au interzis, prin decret, avorturile” (II, pg.129). Este fals! Primul an de avort legal în România a fost în anul 1958 (în conformitate cu Decretul 463 s-a legalizat avortul la cerere), așa încât anul 1966 a fost doar anul când (prin Decretul 770) s-a limitat avortul prin condiționarea de a se permite întreruperea sarcinii numai dacă mama avea împlinită vârsta minimă de 40 de ani și născuse deja patru copii. Interzicerea avortului nu le-a „stricat” viața românilor, dimpotrivă, prin această politică s-a sporit natalitatea, iar familiile au fost consolidate afectiv, pentru că mamele au fost oprite să mai recurgă la săvârșirea păcatului pruncuciderii (dacă în 31 de ani de comunism au fost avortați 14.070.923 de copilași nevinovați, numărul lor a fost depășit în doar 4 ani de după „libertatea” din 1989, când s-au înregistrat oficial 14.700.000 de avorturi; astăzi, familiile României au pe conștiința lor, civică, remușcarea și responsabilitatea în fața lui Dumnezeu că au luat „democratic” dreptul la viață a încă aproximativ două Românii!);

18.) L.B. : „Țăranii români veniți din satele din jur (în martie 1990 – n.a.) s-au încăierat cu manifestanții unguri” (II, pg.151). Este fals! La Tg. Mureș, în 1990, maghiarii sunt cei care i-au provocat pe români, prin manifestația separatistă cu ocazia zilei de 15 martie (s-a și luat măsura, prin ministrul culturii Pleșu, de separare a Teatrului Național). În ziua următoare, incitați fiind, românii patrioți au ieșit pe străzi scandând  „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască / Moldova, Ardealul și Țara Românească!”, iar la mitingul românilor din fața Primăriei Tg. Mureș, în ziua de 19 martie, au scandat frenetic „Murim, luptăm/Ardealul nu-l cedăm!”. Tensiunea interetnică a degenerat în 20 martie, când 13.000 de maghiari au strigat „Afară cu românii!”, ocupând, la ora 14, Primăria și ținându-l ostatic timp de 16 ore pe generalul Scrieciu, până când au sosit trupele de parașutiști să elibereze Primăria… S-au transmis la televiziunile internaționale scene cu lovirea bestială a unui om prezentat ca maghiar (era de fapt românul Mihăilă Cofariu), ceea ce a lăsat impresia că românii i-au agresat pe unguri! Corespondentul TVR, Dorin Suciu, a filmat atunci trei casete, însă conducerea TVR a refuzat să le difuzeze pe post, sub așa-zisul pretext (care l-a făcut pe Dorin Suciu să plângă) de a nu se pune și mai mult „gaz pe foc” în relațiile interetnice de la Tg. Mureș. S-a reușit totuși atunci a se crea o tensiune artificială, deoarece Ministerul de Externe al Ungariei a transmis un Apel pentru Consiliul de Securitate al O.N.U. (chiar secretarului general Xavier Perez de Cuellar) cu recomandarea de a se interveni cu trupe militare!

19). L.B. : „Prezența la guvernare a U.D.M.R. – ului a însemnat pe de o parte un avantaj” (III, pg.162). Este fals! Reprezentanții guvernamentali ai U.D.M.R. ne-au creat un dezavantaj, intern și internațional, prin repetatele lor pretenții la separatism pe criterii etnice, autonomie teritorială, drepturi discriminatorii față de români etc. Prin această atitudine anti-națională și anti-constituțională a lor, au generat o stare națională de tensiune, fiind permanent un factor de destabilizare și de șantaj politic.

Anti-românism, anti-naționalism, anti-patriotism, anti-ortodoxism…

Cărțile lui Boia, scrise într-un stil inchizitorial, asemănătoare într-un fel dojenelor pe care profesorii le adresează unor elevi care înțeleg tocmai „pe dos” Istoria țării lor, m-au dezamăgit profund atât prin tendențiozitatea interpretării evenimentelor istorice abordate, cât și prin terfelirea cu bună știință a demnității noastre naționale în raport cu alte state (sau comunități etnice) și prin batjocorirea muncii de cercetare a unor prestigioși specialiști în domeniul istoriei. Nu am așadar nici o rezervă în a-l suspecta deci pe Boia de rea-intenție, de trădare a rigorii științifice în favoarea unor analize superficiale, dezgolite total de simțul decenței, obiectivității și imparțialității. Încerc totuși să îmi reprim uriașul sentiment de revoltă care mă cuprinde, pentru a nu destabiliza cumva echilibrul acestui epilog trist și alarmant, în fața grosolăniei de neînchipuit cu care autorul înțelege să îi desconsidere chiar și pe colegii lui universitari: „Mai în glumă mai în serios, se poate spune că în România nu ajunge un profesor universitar doar cine în ruptul capului nu vrea să ajungă” (III, pg.92)! Sătul de România, țara în care încă mănâncă o pâine, poate dospită de mâinile tremurânde ale unor nevoiași care poate nu au cu ce să își hrănească familia, „istoricul” Boia a epuizat cu totul în materie de dispreț explicit față de români și de România. Ceea ce mă îngrijorează însă, dincolo de bucuria că doi români de frunte au luat atitudine publică față de monstruozitatea scrierilor lui Boia (este vorba de istoricul G.D. Iscru și de criticul literar Alex. Ștefănescu), este faptul că acest personaj cu gândire perfidă și anti-român convins este atât de mediatizat de edituri și de presa audio-vizuală, plătite din banii publici. Nu știu la câți studenți de-ai săi a reușit să le sucească mințile cu felul lui unic de a înțelege Istoria românilor, nici pe câți profesori o fi reușit să îi inducă în eroare, DAR:

Substituirea demersului științific de către speculația insinuantă, specifică hoților spirituali, prin care se violează conștiințele lăsându-se impresia că nu ar fi vorba chiar de așa ceva;

Pentru orgoliul său (inuman) de a-i trăda pe români ca pe o turmă de dobitoace;

Pentru luarea în derâdere a tot ceea ce a realizat mai frumos și mai sfânt poporul român de-a lungul istoriei;

Pentru aprecierile deformate exprimate asupra Istoriei românilor, a Bisericii Ortodoxe și a credincioșilor ei;

Și pentru încă alte aberații, scrise în cărți pe care nu doresc să i le mai citesc, m-am decis să spun: Adio, Lucian Boia! Și Dumnezeu să îl miluiască! Ne vom întâlni, însă, la Judecata lui Hristos…

COSTEL NEACȘU,  
Liga Scriitorilor din România
Uniunea Ziariștilor Profesioniști