După ce în primul său volum, poeta Polina Tudor a plecat cu gândul, peste mări și țări, „în căutarea frumuseții”, iată că domnia-sa purcede la alt drum, poate mai sinuos și mai încifrat, în meandrele concretului, anume în căutarea „Alfabetului vieții.” Frumoasă aventură a expresiei poetice, aceea ca să descoperi, de la A la Z, alfabetul vieții, ca într-un joc aliterativ, căruia nu-i poți pune capăt niciodată.
Și ca orice alfabet al vieții care se respectă, Polina Tudor își începe cochetul volum de poezie cu „Odă pentru mama”, mama constituind, așa cum v-am mai spus, primele litere ale Alfabetului vieții. Mama deschide universul vieții și de aici încolo toate stările sufletului uman – dragoste, tristețe, furie, dar și nostalgie se așază cuminți în următoarele litere și semne ale alfabetului viețuirii umane.
Alfabetul vieții este, în fapt, o călătorie nesfârșită, o frumoasă aventură existențială, pe care Polina Tudor o trăiește, versificând-o cald, ea susurându-și versurile în undele unui izvor imaginar curat, prin care trece, deseori, un șarpe verde, simbol al înțelepciunii pământului.
Poeta venerează diminețile de aprilie, având în suflet, întotdeauna, o primăvară doar a ei, pe care și-o așază în partea de vis a inimii, ca într-un calendar al vieții, tăind infinitul cu țipătul ei poetic, care aduce lumina, cuvântul, himera și strigătul vieții…
Deși poemele sale, scrise în vers tradițional, par relativ simpliste ca exprimare, în ele găsim subtilități și sensuri criptate, sintagme moralizatoare, învățături cu privire la depășirea obstacolelor vieții, femeia-anotimp în perpetuarea primăverii eterne, viața ca esență și aparență: „Trece primăvara-n fugă, / Tinerețea ne-o alungă, / Trece timpul, frumusețea, / Rămânem doar cu noblețea.” (Trece timpul)
Timpul care ne zâmbește, când trece pe lângă noi, dar care nu se oprește niciodată și totul pare ca-n Ecleziastul, zădărnicia zădărniciilor. Singurul care poate întrece viteza timpului este gândul poetic, cu care, uneori, poți sparge ziduri și blesteme. Trec anii în zbor și sufletele se golesc de substanța vieții, din lumină, treptat, omul trece în penumbră – iată efemeritatea vieții –, plângând în sine, ca un pom răzleț, la „Poarta Țărnii”.
Poetei noastre nu-i scapă nici parlamentarii, care-și nesocotesc țara și pe care o vând bucată cu bucată, însă se consolează cu luminile pe care le împrăștie prietenii din jurul său: „De n-ați fi voi, lumina mea, / Nimic în viață n-aș avea, / N-aș ști ce-nseamnă fericire / Și n-aș mai aștepta iubire.” (De n-ați fi voi)
Viața este o cursă al cărei prezent ne alintă și al cărei viitor ne minte, spune Polina Tudor. Sunt în om două voci lăuntrice distincte, „un vaier și-un cuvânt”, pentru care plângem și râdem, precum copacii care lăcrimează toamna, pierzându-și frunzele și zâmbesc, în primăvara înfloririlor…
Cad stele în Alfabetul vieții Polinei Tudor, iar noi ne oprim separat, în puncte diferite, că doar de aceea suntem diferiți, umblăm după himeră, când toamna-și plânge frunza și dăm ceasul cu o oră înainte sau înapoi, ca să păcălim viața. Numără monedele și monadele vieții, ne convertim viața în bani, amăgindu-ne ca niște copii cu părul alb, devenind timp și răstimp, cu bani sau fără bani, până ajungem cu gândul la zenit… Soț și soție, suntem sfere-jumătăți, care știm pe de rost suferința. Ieșim din când în când din întuneric și căutăm disperați casa copilăriei, pe care nu o mai recunoaștem și nu ne mai regăsim în ea – „Nu mai e nici mama, nici tata, / Să își aștepte fata…”
Visuri, premoniții, gânduri, rânduri regrete și schimbări de macaz, aduceri aminte, trecutul care ne urmărește, timpul nemilos, poarta vieții, lacrimi, zile și nopți, speranțele care nu mor niciodată, iată temele predilecte ale acestui volum pe care Polina Tudor l-a scris cu sufletul și cu tocul înmuiat într-o călimară cu lacrimi. Felicitări, Polina Tudor!
Dumitru Sârghie
