Urme
Dintr-o frunză ruginie
ce tresare pe cărare –
somnambulă întrupare –
În grădina-nmiresmată,
cu coline-nvălurite,
ca-ntr-un vis duios de fată –
crește timpu-n infinit,
azuriu de cer, tivit,
tot cu dorul de miresme…
smirnă-i tămâiosul voal,
ce cuprinde-n brațe lumea,
prin sărutu-i abisal…
Din potopul de dorințe,
care vîntuie-n zidire,
bate ceasul dimineața
cel ce naște-n plăsmuire
tot mișcă-n cruste viața,
pân’ la muguri și-nflorire.
Iov e-n fiecare suflet,
nu e doar o amintire
despre fasta biruință,
d-aia te-ntreb și Ființă,
(dragoste, copac și rod)
care, vai, adesea sângeri,
pot să fiu și eu un pod,
pentru tălpile de îngeri –
Înviere prinsă-n glod?
Veche, nouă ni-i Măsura
când vine vorba de fire –
aberantă-i doar ruptura,
de suișul în privire…
Când curat ne este gândul,
lustruit în cruci de pași,
peste-ntinsul vieții înseși,
suflete, ce urme lași?
(01.10.2024 – Iulia Dragomir)
Hai să intrăm în duhul acestui poem semnat de Iulia Dragomir și să-i descifrăm sensurile… Iulia cântă subțire din frunza viețuirii, amânând tristețea lumii prin versurile sale.
Pentru a pătrunde în „duhul” unui astfel de poem, semnat de Iulia Dragomir, trebuie să ne raportăm la subtilitatea și lirismul care caracterizează scriitura ei. Fiind poetă și profesoară din Ploiești, orașul natal al lui Nichita Stănescu, Dragomir își revendică apartenența la o tradiție poetică profundă, marcată de intensitatea sentimentelor și de o percepție rafinată a lumii.
Referirea la „cântatul subțire din frunza viețuirii” sugerează delicatețea și efemeritatea existenței, pe care Iulia Dragomir o surprinde în versurile sale. Frunza, ca simbol al naturii și al trecerii timpului, indică atât fragilitatea cât și frumusețea vieții. „Amânând tristețea lumii”, poezia ei devine o formă de rezistență împotriva melancoliei, o evadare în estetic, un refugiu în contemplarea frumuseților mici și trecătoare ale lumii.
Probabil că versurile ei funcționează ca o barieră în fața suferinței, prin intermediul unei delicate încercări de a prelungi clipele de grație, de seninătate, sau de tandrețe, într-o lume care deseori își arată fața tristă și rece. Stilul ei poate fi caracterizat printr-o „cântare” blândă, discretă, dar profundă, ce îmbină tandrețea observației poetice cu o contemplare aproape filosofică a realităților imediate.
În acest context, descifrarea poemelor Iuliei Dragomir poate însemna o explorare a subtilităților prin care poeta reușește să surprindă o întreagă lume interioară, plină de sensibilitate, în fața provocărilor cotidiene. Versurile sale devin, astfel, o formă de echilibru între vulnerabilitatea umană și forța rezilienței sufletești.
Poemul „Urme” de Iulia Dragomir aduce în prim-plan o meditație profundă asupra existenței, a trecerii timpului și a intersecției dintre lumea materială și cea spirituală. Să intrăm în detaliu în aceste versuri pentru a le descifra esența.
În prima strofă, „frunza ruginie” care „tresare pe cărare” simbolizează efemeritatea vieții. Ruginiul frunzei sugerează apropierea sfârșitului, fiind un semn al toamnei, un moment în care natura își retrage forța vitală, pregătindu-se pentru un nou ciclu. Frunza somnambulă poate fi percepută ca o aluzie la condiția umană: ne mișcăm prin viață într-un fel de vis, fără să fim mereu conștienți de legătura noastră cu infinitul sau cu divinul.
Grădina „înmiresmată” evocă frumusețea naturii și senzualitatea, dar totodată este un simbol al paradisului pierdut, invocat cândva de Nichifor Crainic, un spațiu edenic, învăluit în dorințe și doruri. „Colinele-nvălurite” și „timpu-n infinit” întăresc această idee de timp care se dilată și de visare eternă, evocând o stare de grație în care natura și omul coexistă armonios.
Tema dorului este una centrală: „cu dorul de miresme”, „potopul de dorințe” – dorințele sunt forțe care domină și modelează ființa umană. Această sete de plăsmuire, de creație, împinge lumea înainte, dincolo de limitele materiale, într-o căutare permanentă de sens. Smirna și tămâia, cu conotații sacre, indică o încercare de a înțelege lumea printr-un act de sacralizare a dorinței, un val tămăduitor care îmbrățișează și protejează.
Iov, simbol biblic al suferinței și al încercării, este prezent „în fiecare suflet”, sugerând că suferința este o parte inevitabilă a condiției umane. În ciuda durerii, există o posibilă „biruință”, care este „fastă” – adică norocoasă, binecuvântată. Poeta ridică întrebarea fundamentală a existenței: cum poate cineva să transforme suferința în ceva sacru sau în sens? Metafora „copac cu rod” al dragostei aduce imaginea unei renașteri ciclice prin iubire, dar una marcată de suferință („care, vai, adesea sângeri”).
Dorind să devină „un pod, pentru tălpile de îngeri”, poeta exprimă aspirația de a fi o legătură între cele două lumi – cea materială și cea spirituală. Întrebarea finală din această secțiune, „Înviere prinsă-n glod?”, este un paradox: învierea, simbol al renașterii și al transcendenței, este legată de „glod”, adică de pământul argilos, material, muritor. Aceasta ar putea sugera că, deși suntem prinși în suferință și materialitate, există întotdeauna speranța unei renașteri spirituale.
În final, poezia devine o interogație despre semnificația urmelor pe care le lăsăm în lume. „Ce urme lași?” este o întrebare existențială profundă. Măsura veche și nouă a firii sugerează o tensiune între tradiție și contemporaneitate, între etern și efemer. Ruptura menționată este poate pierderea sensului spiritual în fața unei vieți pur materiale.
Ultimul vers, „suflete, ce urme lași?”, ne invită, deci, să reflectăm asupra impactului nostru în lume, asupra moștenirii noastre spirituale și a felului în care reușim să ne transcendem condiția.
Poemul este unul profund metaforic, fiecare imagine fiind încărcată de sensuri multiple. Limbajul este bogat, senzorial, cu referințe biblice și filosofice, iar structura versurilor libere îi conferă un caracter aproape incantatoriu. Stilul său este meditativ și profund, amintind de poeți care explorează marile întrebări ale existenței.
Prin „Urme”, Iulia Dragomir reușește să creeze o poezie introspectivă, un dialog liric cu sinele și cu cititorul despre natura vieții, a suferinței și a căutării spirituale.
Dumitru Sîrghie-Mitif
