Printre înaltele personalități științifice și culturale care au participat recent (7 iunie a.c.) la omagierea „tradiției și educației prin modele”, cu prilejul împlinirii a 140 de ani, de la întemeierea Colegiului Național „Radu Greceanu” din Slatina, am avut privilegiul să mă reîntâlnesc și cu scriitorul de origine basarabeană Ion Lazu, fost absolvent al acestei școli de lumină, minte și învățătură, promoția 1956. Această reîntâlnire nesperată mi-a oferit prilejul, în calitatea mea de biograf al „ultimului gândirist”, Pan. M. Vizirescu, să-i adresez câteva întrebări cu privire la cel care a fost condamnat la muncă silnică pe viață, în anul 1945, de acel așa-zis Tribunal al Poporului, înființat de comuniști la cererea sovieticilor ocupanți.
Ziaristul, romancierul, poetul și chiar dramaturgul anticomunist, Pan. M. Vizirescu, născut la Braneț, comuna Bârza, județul Olt, el însuși absolvent de „Radu Greceanu”, a făcut parte din lotul celor 14 jurnaliști și cărturari patrioți, care s-au împotrivit invaziei comunismului și care au fost condamnați pe viață sau chiar la moarte, cu confiscarea averilor… Se știe, însă, că Pan. M. Vizirescu a scăpat miraculos de tortură și închisoare, ascunzându-se timp de aproape 23 de ani în podul casei părinților săi de la Slatina, părăsind „exilul de taină”, în anul 1967, cu trei ani mai târziu după decretul de grațiere din 1964, dat de Gheorghiu-Dej, cu privire la foștii „dușmani ai poporului” și „criminali de război”, așa cum îi numeau bolșevicii români pe scriitorii și jurnaliștii noștri anticomuniști.
Așadar, după evenimentele de la 23 august 1944, pleacă din București la Slatina. Din august, 1944, se ascunde în casa părinților săi din Slatina, de pe str. George Poboran nr. 8, începând astfel o lungă perioadă de recluziune care durează 23 de ani. O lungă perioadă de tăcere, timp în care Pan. M. Vizirescu a beneficiat de asistența medicală asigurată de col. dr. Ion Șerbănescu din Slatina (nașul familiei), iar, după decesul acestuia, de ginerele său, dr. C. Lupașcu. Preoții Nițescu și Guștiuc din Slatina i-au asigurat serviciile duhovnicești. În acest „Exil de taină”, așa cum însuși Vizirescu și-a botezat ascunzătoarea, a primit vizite secrete din partea colegilor lui de breaslă, precum Ovidiu Papadima (1909-1996), Petre P. Ionescu (1903-1979), prin care a schimbat mesaje cu Vasile Voiculescu (1884-1963), întâlnindu-se chiar cu Modest Morariu (1929-1988), un devotat și sârguincios discipol, din perioada cernăuțeană, remarcabil om de cultură, refugiat din capitala Bucovinei la Slatina.
În anul 1967, deci, după 23 de ani, în urma unui denunț făcut de un rom, Mărin, din comuna Vâlcele, județul Olt, Pan. M. Vizirescu a fost ridicat de către un ofițer de securitate, Gheorghe Rațiu (mai târziu șef al Direcției de Informații Interne a Securității) și un procuror slătinean, care s-au convins că, în toată perioada sa de recluziune, „legionarul” Vizirescu nu a avut legături cu străinătatea sau cu persoane suspecte, comunicându-i-se că este liber, potrivit prevederilor unui ordin de grațiere, apărut încă din 1964.
După aproape un sfert de veac, Pan. M. Vizirescu a ieșit în lume. Intrase în exilul de taină la 41 de ani și a ieșit la 64. Scenariu de film…
Povestea vieții și operei lui Vizirescu este fascinantă și va apărea în curând, la Editura Academiei, într-un volum pe care mi-l asum „da cappo al fine”, mulțumindu-le pentru deschidere și interes întru acest subiect universitarilor Nicușor Panea, Lucian Chișu, Gabriela Păsărin și Angelo Mitchievici, care au fost numiți în comisia de doctorat, atunci când am susținut teza „Pan. M. Vizirescu – Opera unui destin tragic”.
Dar să-l ascultăm pe scriitorul Ion Lazu, care a avut, la rându-i, privilegiul să-l cunoască îndeaproape pe Vizirescu și, iată, să ne povestească, cu generozitatea sa basarabeană, câteva lucruri legate de farmecul și personalitatea celui care a lăsat posterității în manuscris romanul religios „Păcătoasa” și volumul de poeme „Clipa lăudată” (o inedită literatură de sertar), pe care, personal, am redat-o literaturii române cu puțin timp în urmă.
MI-A POVESTIT, DESEORI, CUM IEȘEA NOAPTEA DIN „EXILUL DE TAINĂ”!
Cine a fost, în viziunea dumneavoastră, Pan. M. Vizirescu, d-le Ion Lazu?
Pan. M. Vizirescu a fost pentru mine o persoană cu totul și cu totul specială, apărută, parcă, din duhul istoriei noastre, într-o viață culturală destul de ștearsă, în anii de început ai comunismului de sorginte sovietică. Surpriza mea cea mai mare a fost să constat că acest om, cu o personalitate atât de complexă, întrunind multe talente, a fost nevoit să supraviețuiască, în ciuda împrejurărilor cumplite ale vieții sale, date de ocupația sovietică, care a dăinuit în țara noastră, din 1944, până… nici nu-mi vine să spun exact până când…
Știm, totuși, cu toții, că a fost o asuprire teribilă din partea sovieticilor, care au învins în război și au considerat, cu mentalitatea lor asiatică acest fapt: că ei trebuie să trăiască pe seama acestor țări pe care le-a ocupat , cu forța militară. Deci, asta a fost mentalitatea lor, ca și cea de astăzi… Nu să administreze, să guverneze și să beneficieze de imensitatea țării lor întinse pe două continente (cea mai mare țară din lume, unde soarele nu apune niciodată) și și-au șoptit în barbă: „Ia să trăim noi, cu forța armelor, din munca acestor nefericiți ai istoriei!”
Concret, când și cum l-ați cunoscut pe Vizirescu?
Pan. M. Vizirescu a fost Omul care mi-a apărut în față, ca din neant, după o perioadă foarte tulbure a istoriei României. L-am cunoscut (nici nu-mi amintesc exact în ce împrejurare), prin intermediul unui alt prieten al meu, scriitor și medic de profesie – Pan Izverna (1937-2014). Un poet de la Malovăț, de lângă Turnu Severin. Un intelectual deosebit, cu care m-am cunoscut în împrejurările culturale ale anilor ’60-’70, în compania lui Ludovic Antal (1924-1970) și a altor oameni de literatură și de teatru, din acea perioadă tristă, care, totuși, reușeau să umple sălile de spectacol cu devoțiunea lor pentru Artă, pentru Cuvânt, pentru mesajul cultural generos al literaturii noastre profunde.
Și, în contextul acela politic, Pan Izverna mi l-a prezentat pe acest om de cultură fabulos – Pan. M. Vizirescu. Ca, imediat, să constat că era un slătinean de-al meu. De fapt, el s-a născut, în anul 1903, la Braneț – Bârza, în proximitatea orașului Balș.
O parte din anii de liceu i-a făcut la Liceul „Radu Greceanu” din Slatina, apoi la Craiova, iar, în timpul Primului Război Mondial, cu statut de refugiat, la Iași și Dorohoi. Bacalaureatul l-a susținut, totuși, ca și fratele său, filosoful Smarand Vizirescu, la „Radu Greceanu”.
Telefonic, noi doi, d-le Lazu, am mai vorbit despre viața și opera lui Vizirescu. Ce puteți să adăugați acum, la acest subiect, fie și așa din fugă, având în vedere faptul că sunteți invitat să mergeți imediat la masa de celebrare a Liceului „Radu Greceanu”, de unde chiar nu puteți lipsi?
S-au întâmplat multe lucruri în viața lui și, când l-am cunoscut eu, dintr-o dată, am avut revelația unei personalități culturale multilaterale. Eu lucram aici, în zona Olteniei, ca geolog, și am avut privilegiul de a-l vizita chiar în casa din Slatina a părinților săi, în care s-a autoclaustrat timp de 23 de ani, după ce fusese condamnat pe viață de către acel stalinist Tribunal al Poporului, pentru „crime de război”, așa cum teoretizaseră procurorii sovietici, acuzațiile aduse cărturarilor și ziariștilor români naționaliști.
Se știe, și dumneavoastră, d-le Sîrghie, care sunteți deja recunoscut oficial ca fiind biograful lui Pan. M. Vizirescu, că el a fost condamnat odată cu lotul celor 14 jurnaliști condamnați la rându-le de Tribunalul Poporului în anul 1945, alături de Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Stelian Popescu, Ilie Rădulescu, Radu Gyr etc., unii la închisoare pe viață alții la moarte… Nu mai reiau istoria sângeroasă a acelor ani…
Pan. M. Vizirescu a fost condamnat în contumacie la închisoare pe viață, însă a reușit să se sustragă, miraculos, de la această pedeapsă, ascunzându-se, timp de 23 de ani, în podul casei din Slatina a părinților săi, casă aflată în proximitatea Liceului „Radu Greceanu”, pe care-l sărbătorim noi astăzi.
Ei, bine, eu acolo l-am vizitat, după Revoluție… Mi-a povestit, deseori, cum ieșea doar noaptea din „Exilul de taină” (așa cum își numise el ascunzătoarea din pod), când nu exista riscul să fie prins de securiști, ca să se plimbe și să respire aerul Slatinei, pe atunci mult mai rarefiat decât astăzi.
Sediul Securității comuniste era și el prin preajmă… Și acest Om, foarte special, mi-a arătat acolo, în casa în care locuia, de pe Str. George Poboran nr. 8 (în care astăzi este un depozit de vinuri – n.r.!) o serie de lucruri, în miniatură, sculptate manual de el, în lemn, în timpul autoexilului (iconițe, cruciulițe, diferite figuri religioase etc.), dar și nenumărate manuscrise, pe care el le ascunsese pe timpul prigoanei staliniste, cu schițe, povestiri, poeme, gânduri-rânduri etc., între care unele definitiv degradate, inutilizabile, pe care a fost nevoit să le reconstituie din memorie sau, după caz, să renunțe la ele. E ca și cum ai renunța, de bună voie, la un braț sau la un deget… Și mi-a arătat acolo, în casă la el, o seamă de lucruri, de amintiri, de obiecte, pe care el le ocrotea, le învelea cu aura sufletului său, le venera, pentru ca acestea să dăinuie întru eternitate. Chiar sunt curios ce se vor fi întâmplat cu acestea, după plecarea lui la cer…
Apoi, l-am vizitat pe Pan. M. Vizirescu la București, la casa în care a locuit o perioadă cu fratele său, Smarand, de pe strada Pitar Moș nr. 8, în care locuise George Stephănescu (compozitor, pedagog și dirijor român, 1843-1925, întemeietorul Operei Române), casă în care, după cum îmi spunea „ultimul gândirist”, începând cu anul 1887, aveau loc întâlniri „de gradul zero”, la care participau Bogdan Petriceicu-Hașdeu (1838-1907), Vasile Alecsandri (1821-1890), Ion Ghica (1816-1897) și însuși Luceafărul poeziei românești, Mihai Eminescu (1850-1889).
El locuia în aceeași curte a acestui imobil istoric, într-o clădire mult mai modestă, cu etaj, având intrarea prin spate, într-o cămăruță mică cu o bibliotecă generoasă.
Ce amintire prilejuită de vizita dumneavoastră la „bojdeuca” lui Vizirescu de pe Pitar Moș nr. 8, vă vine acum în minte?
Odată, am urcat la el și am văzut, prin geamul scărilor, unduind un cireș înflorit foarte frumos. Atunci, eu am exclamat: „Vai, ce bogăție, ce frumusețe!”
Și el mi-a zis: „Într-adevăr, face flori frumoase, dar pierde fructele!” Ca în viață: nu toate sunt ce par a fi!
Eu gândisem că ar fi putut mânca acele fructe, pentru că era un om complet lipsit de mijloace materiale și care trăia din te miri ce…
Cu trei ani în urmă, d-le Lazu, am vizitat și eu, împreună cu poeta Claudia Voiculescu (una dintre poetele apropiate de Pan. M. Vizirescu), Casa de pe Pitar Moș nr. 8. Am citit și placa memorială, cu referire la Pan. M. Vizirescu… Cum s-au îndurat autoritățile post-comuniste să „finanțeze” o astfel de placă memorială, pentru un anticomunist atât de învederat, discipolul lui Nichifor Crainic?
Nu s-a îndurat nicio „autoritate”, d-le Sîrghie. Ei, bine, după moartea sa, eu i-am pus la acea adresă o placă memorială pe care scrie: „Aici a trăit și a creat, în ultima parte a vieții sale, scriitorul Pan. M. Vizirescu. 1903-2000”.
Eu, stimate, domnule Sîrghie, am pus cu mâinile mele acestea două, plăci memoriale pentru 123 de scriitori din București. Și asta, pentru că Uniunea Scriitorilor din România pusese, în 60 de ani, doar 60 de plăci memoriale. Câte una pe an. Dar, practic, nu le-a pus USR pe fondurile din visteria ei, ci le-a plătit familiile urmașe ale scriitorilor respectivi. Doar două nume vă dau acum: Ion Lăncrănjan (1928-1991) și Tiberiu Utan (1930-1994).
Ulterior, eu am luat toate cataloagele, toate informațiile biobibliografice și, din aproape în aproape, studiind și cercetând cam trei ani de zile, am întocmit o listă cu adresele marilor scriitori care au trăit în București. De exemplu: unde a trăit Ben Corlaciu (1924-1981)?! Acesta murise deja, de 10-15 ani, când am început eu cercetarea… Am cercetat toate arhivele, pentru că Uniunea Scriitorilor nu avea o listă cu numele și adresele acestor scriitori trăitori în București, avea însemnări doar cu numele celor care împrumutaseră bani de la Fondul Literar sau aveau datorii diverse la această instituție…
Maestre, rogu-te, hai să revenim la Pan. M. Vizirescu, că te așteaptă oficialitățile la masă…
Revenind la Pan. M. Vizirescu, vreau să le spun cititorilor revistei dumneavoastră că nu era un om mare la stat, ci era mare la sfat. Mărunțel așa, cu ochi albaștri și cu o privire foarte vioaie, el era foarte comunicativ și dornic de a se confesa. De a spune lucruri importante din viața și opera sa… Lucruri pe care dumneavoastră le-ați și consemnat pentru Istoria Literaturii Române…
Așa am aflat și episodul cu Cernăuțiul, oraș românesc pe care el îl numea „o Mecca a românilor” și povestea „autoexilului” său unic și amănunte despre colaborările sale la „Gândirea”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Sfarmă Piatră”, „Bilete de papagal” (pentru restituirea căreia vă felicit în mod special), „Curierul Serviciului Social” și multe altele…
Mulțumesc pentru generozitatea domniei voastre, aceea de a-mi acorda acest interviu atât de drag inimii mele… Cu siguranță, îl vom continua, cu altă ocazie. Sănătoși să fim, domnule Ion Lazu!
Doamne ajută!
A consemnat Dumitru Sîrghie, pentru „Linia Întâi” și „Bilete de papagal”.
_______
*Ion Lazu, Prozator, eseist și poet român , născut în anul 1940, în Ciorburciu, Raionul Ștefan Vodă, Republica Moldova.
