Aproape de mijlocul lunii mai a acestui an, „Poemul fără sfârșit” al poetei Camelia Radulian, început cu ceva vreme în urmă, a continuat să se scrie la Grădinile ei Magice (Magic Gardens) de la Tg. Cărbunești. De data aceasta, sub forma primei ediții a Taberei „Arte Carte – Atelierele Boeme”, care a reunit poeți, prozatori, interpreți de muzică folk din Banat și Oltenia. Adică, dintre cei care „vibrează în aceeași cheie”, cum zice Camelia Radulian, amfitrioana acestei întâlniri. Tot ea ne anunță că „arhitectul șef” al acestui eveniment este scriitorul Ion Oprișan, cel care, de nouăsprezece ani, „adună oameni lângă oameni”, în Tabăra Națională de Literatură – „Anotimpuri”, de la Lugoj ajutându-i să „lege prietenii literare și de suflet”, dar, mai ales, „să construiască amintiri” (C. Radulian). Pentru că, nu-i așa, „ce ne-am face noi, în zile de pustiu, de ploaie, de singurătate, dacă nu ne-am întoarce la cele mai prețioase momente ale noastre.” (C. Radulian).
Așadar, într-o zi de 9 mai, printre stropi de ploaie și cântec de mierlă, în pergola „Magic Gardens”, cei prezenți, scriitori și folkiști, am simțit bucuria de a fi împreună. „Împreună” fiind, în opinia Cameliei Radulian, „cuvântul care definește cel mai bine o adunare de suflet, într-o vreme în care toate ne despart, cum ar fi criteriile ierarhice pe care lumea se bazează”. Camelia Radulian a înțeles mersul lumii, în rândul creatorilor de frumos, și anume că „pentru a fi valorizat, trebuie să ai un grad de apartenență la ceva: o revistă, un anumit cerc, ceva care pune bariere”.
În condițiile în care „nu știm câte primăveri mai avem în viață și nici câtă viață în aceste primăveri”, Camelia Radulian ne îndeamnă „să închidem ochii și să nu facem altceva decât să trăim aceste momente efemere”. Ceea ce am și făcut și, astfel, să înțelegem și mai bine că „poezia este cea mai înaltă formă de libertate, pentru că, prin ea, poți să fii ce vrei: pasăre, om bun… iar muzica pansează inimile oricât ar fi omul de neom” (C. Radulian).
Astfel, ne-am bucurat unii de alții, de creațiile noastre și de frumusețea primăverii. Am avut prilejul de a constata că nu trebuie să ajungi la maturitate, pentru a atinge un înalt nivel al creației. Ne-au demonstrat-o tinerii Andrei și Simona Mocuța, cei care nu formează doar o familie, ci și „o singură entitate”, rod al „unui experiment poetic”: acela de a-și răspunde unul altuia cu câte un poem. Dezamăgirea de a se fi trezit singur dimineața, după ce „Într-o noapte de vară”, când ceasurile se dăduseră cu o oră înainte, visase că dormiseră amândoi, în același pat, nu va fi compensată decât de gândul că: „Voi aștepta cu o oră mai puțin până te vei întoarce”, îi declară Andrei. Simona îi amintește ceea ce i-a spus el, când, în sfârșit, s-au întâlnit, sub crengile copacilor care „arătau trist, cu petalele acelea nescuturate încă” și anume că: „E greu de crezut că ar fi existat un timp în care nu am fi fost împreună”.
Da, până la urmă destinul i-a adus împreună și sperăm așa să rămână pentru totdeauna. Pentru că despărțirile, fie și vremelnice, sunt triste și dureroase și prilejuiesc suspiciuni, temeri, ne pun sentimentele față de celălalt la încercare. Toate aceste trăiri au fost puse dintotdeauna în versuri și pe muzică. „În părul tău, /când te-ai întors la mine/ plutea mireasma mâinilor străine/ În ochii tăi orbiți de strălucire/ plutea icoana altui trup de mire”, așa cum ne cântă și ne încântă cu versurile Zoricăi Lațcu Teodosia și chitara sa, Vasile Gondoci. Și în fiecare din cei trădați se naște dorința de a-l recuceri pe cel drag: „Doream să am mireasma rară/ a unui câmp de primăvară/ S-alung din părul tău plin de lumine/ mirosul tare al mâinilor străine”.
Bine ar fi ca acei ce se iubesc să rămână veșnic împreună, chiar și „dincolo”. Pentru că altfel, „Pe cei ce mor îmbrățișați de îngeri/ nici taumaturgii nu-i puteau salva”(Emilia Iakab). Când, totuși, unul dintre cei doi, care formează o singură inimă, pleacă, i se poate ura: „Să-ți fie dor de dorul meu/ și ploaia ochilor să doară/ când va cădea întâia oară/ din ochii mei în ochii tăi”, potrivit altui mare folkist, Daniel Julean, care interpretează pe muzica unui prieten drag plecat definitiv dintre noi, versurile Cameliei Radulian.
Viața trăitorilor pe pământ nu este întotdeauna simplă și nici ușoară. Ce te faci, atunci când constați că, „la marginea vieții, nimic nu mai contează/ afară de timp?” (George Schinteie). Nu ai decât ca, „ajuns acasă, târziu, la lumina lunii”, să-ți întinzi „visurile la uscat” și astfel să ai puterea să zâmbești „imperfecțiunii lumii” (Dumitru Sîrghie).
Andrada Cojocaru s-a simțit și ea „la marginea vieții”, atunci când soțul ei s-a prăbușit cu avionul pe care îl pilota. Ne mărturisește că, la șapte ani de când el a rămas acolo, sus, în Ceruri, printre nori, ea a reușit să scrie o carte în care ni se destăinuie: „Mă dor umerii de iubirea pe care o port/ genunchii mă lasă să cad/ Și să gust cu buzele însângerate/ pământul”. Se întreabă dacă nu cumva, tăind iarba „atât de plăpândă”, care i se „închină sub tălpi”, n-ar putea vedea, cumva norii și, de ce nu, sufletul celui drag rămas printre ei.
Pentru Camelia Radulian, Andrada Cojocaru, jurnalist, realizator Radio-TV, este întruchiparea metamorfozării cuvântului: „De la cuvântul concret, golit de metafore, chiar arid al jurnalistului, la poezie și literatură pentru copii”. Pentru că, da, cea mai recentă carte a ei este una dedicată copiilor, prin intermediul căreia speră să-i învețe „cele șapte reguli ale zborului”. Cum ar fi „să nu te ții prea mult de piatră (…), pentru că piatra nu zboară”. Este musai să-ți deschizi aripile, pentru că „chiar dacă tremură, cerul nu se cucerește dintr-o dată”. Sau, „dacă te clatini, nu înseamnă că ai să cazi”. Și, mai ales, să nu zbori singur, pentru că s-a demonstrat că zbori mai bine când ai pe cineva alături. Copiii, tinerii, trebuie să știe că „primul zbor nu începe în aer (…), începe în clipa în care spui adevărul”.
Zice Camelia Radulian că Andrada Cojocaru ne dovedește, încă o dată, „ce înseamnă forța cuvântului”. Cuvântul care unește, indiferent ce formă îmbracă. Încât noi, cei prezenți la această întâlnire, martori la frumusețea și puterea cuvântului, nu am putut decât să-i dăm dreptate scriitorului Ion Oprișan potrivit căruia: „Nimic nu poate fi mai înălțător decât cuvântul”. Pentru că numai prin cuvântul pus în versuri sau pe muzică poți răspunde la întrebarea existențială „…dacă totul este așa cum s-ar fi cuvenit să fie: / să plângi, să râzi, să alergi în vârful picioarelor/ fără să ți să audă pașii.” (I. Oprișor)
„Fiind un nomad al cuvintelor,/ îmi duc traiul sub iurta versurilor/ și mă hrănesc cu tropotul emoțiilor/ ce-mi răscolesc sufletul”, ne mărturisește Firuț Mihuț. Cel care aseamănă scriitorul de poezie cu un „Neînțeles grădinar” care „… poartă în desaga gândului/ fructele propriei ofiliri, dar și semințele înfloririi sale.” Da, poezia, ca orice formă de creație, te provoacă să-i dezlegi misterul. Și atunci când „Toate izvoarele lumii se opresc la poarta stelelor/ fără să le aprindă”, noi ne vom strădui „să dezlegăm misterele” și vom reuși, pentru că „Dumnezeu lasă mereu fereastra deschisă”, ne dă speranță Ion Oprișor.
Atmosfera de aleasă noblețe spirituală și de bucurie a sufletelor noastre nu ar fi fost completă fără poezia Cameliei Radulian, cea care, de ani buni, ne aduce împreună pe cei care, repet, „vibrăm în aceiași cheie”, „indiferent că mânuim cuvintele sau culoarea”.
Pentru început, Camelia ne-a citit din cel mai recent volum al său de poezie, unul dedicat tuturor femeilor, indiferent de spațiul sau timpul în care trăiesc sau de credința pe care o împărtășesc. „Femeia din Nord”, ca oricare altă femeie, știe că este „doar un țărm pe care bărbații se odihnesc/ înainte de a naufragia”. Și că „raiul este o invenție a bărbaților/ pentru a muri mai ușor”.
Când, în Grădinile ei Magice, plouă peste verdele acestei primăveri, ce putea fi mai nimerit decât „Un plâns de ploaie verde”: „Când ne-o cădea zăpada peste frunți/o să ne crească-n brațe patru punți/ și-o să ne ștergem ochii de lumină/(…) să-ți amintești că nu mi-ai fost de-ajuns/ Când sălciile-n scânduri ne vor pierde/ neauzitul plâns de ploaie verde/ Ne va fi frig/și nu ne-am fost de ajuns”.
Întotdeauna, avem nevoie de lumină, mai ales când „trece pe lângă noi umbra vieții”. Și atunci „ne vom pune cercei de lumină la urechi/ ca să nu ne doară trecerea.” (G. Schinteie)
Când „îți arde-n suflet steaua ta divină/ poți să cânți iubire și să plângi lumină”, ne îndeamnă, același Vasile Gondoci, pe versurile lui Ion Ghera.
Lumină ne aduce, prin ceea ce face, și Camelia Radulian și, pentru asta, suntem în asentimentul scriitorului și jurnalistului Dumitru Sîrghie de a-i mulțumi „pentru generozitatea invitației și pentru lumina pe care o aduce, prin creația sa, în spațiul cultural”. Cea ce e frumos trece repede, ca și această minunată întâlnire. Așa că ne despărțim cu speranța că „Sfârșitul nu-i aici…”.
Elena Sîrghie
