Poeta Aura Creițaru surprinde, în volumul „Calliope și coloniile de fluturi” (Editura Princeps Multimedia, Iași, 2024), un univers poetic dens, străbătut de teme existențiale, reflexive și cosmice, conturând o căutare perpetuă a sensului vieții și al timpului. Într-o poezie ce pendulează între luciditate și visare, autoarea explorează conexiunile dintre trecut, prezent și viitor, dezvăluind o lume în care memoria, natura, iubirea și divinitatea coexistă.
Tema timpului – între căutare și acceptare
Poemele gravitează în jurul conceptului de timp, privit ca o axă fragilă ce unește și desparte totodată. În „Relativ la trecere”, timpul devine un personaj abstract care creează ambiguități:
„Nu mai știu dacă trecutul a trecut pe lângă mine / Ori eu pe lângă el pe axa principală a timpului.”
Această confuzie reflectă încercarea de a înțelege efemeritatea existenței și de a găsi o formă de reconciliere între ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce ar putea fi.
În „Trenul timpului”, imaginea trenului – simbol al inevitabilității – sugerează că fiecare călător își lasă urmele asupra timpului: „Toți călătorii inscripționau / Silabe pe pereții navei.” Aceste „silabe” sunt ecouri ale identității și ale memoriei, lăsate în urmă pentru a dăinui dincolo de trecerea fizică.
Natura ca spațiu sacru al contemplării
Creițaru construiește un univers natural sacru, în care elementele devin parte integrantă a introspecției poetice. În „Clipele născându-se”, simplitatea gestului de a planta o sămânță devine metafora creației și a renașterii: „Dacă pui o sămânță la-ncolțit în lumina zorilor, / Aduci mai aproape cupola cerului.”
Asemenea imagini conferă poeziei un caracter mistic, în care natura devine o punte între om și divinitate. Pe de altă parte, „Peisaj printre gene” personifică soarele și briza ca martori ai creației poetice: „Soarele desfată darnic voioșia de toate vârstele, / Briza îmi flutură filele cu poeme neterminate.”
Această imagine pune în lumină relația profundă dintre poet și natura din jur, ca sursă de inspirație și conexiune spirituală.
Dimensiunea sacră și meditația religioasă
Creițaru își exprimă o viziune profund spirituală, filtrată prin prisma unui crez creștin. În „Predestinare”, ochiul pineal – simbol al intuiției divine – devine mijlocul care „developează crezul creștin”: „Un flash nevralgic, ochiul pineal / Developează crezul creștin.”
Această metaforă sugerează revelarea misterului divin în interioritatea umană, acolo unde omul se întâlnește cu destinul său.
În „Nesecătuită lumină plânsă”, imaginea mamei ca izvor divin conferă textului o vibrație emoțională intensă: „Din izvor divin nesecătuit de timp / Mă atinge ușor cu o ramură ninsă / De dor a niciunui anotimp.”
Această poezie devine un omagiu adus rădăcinilor și iubirii materne, văzută ca o lumină nesfârșită ce transcende timpul.
Arta și lupta interioară
Un aspect remarcabil al volumului este dimensiunea autoreflexivă a poeziei. În „Tablou cu ramă neagră”, poezia se transformă într-un câmp de bătălie al simțurilor și al introspecției:
„Mă vânează chirurgical în zarea / Din orizontul lui, lagărul meu… / Apoi se stinge lumina. Războiul continuă pe întuneric.”
Această imagine pune în scenă o confruntare între eul poetic și propriile frici, regrete sau dorințe. Întunericul devine spațiul neexplorat, al frământărilor nesfârșite.
Stilul și limbajul poetic
Aura Creițaru impresionează printr-un limbaj poetic bogat, cu imagini pline de simbolism și metafore complexe. De la lirismul natural la meditațiile cosmice, stilul său oscilează între concret și abstract, conferind poeziilor o dimensiune universală.
Titlul volumului, „Calliope și coloniile de fluturi” rezumă această dualitate: Calliope, muza poeziei epice, este simbolul creației, în timp ce fluturii devin metafora fragilității și a efemerului.
În concluzie, volumul „Calliope și coloniile de fluturi” este o călătorie poetică în spațiul interior al sufletului uman și în infinitul universului. Aura Creițaru reușește să creeze o operă de o profunzime aparte, în care timpul, natura și divinitatea converg într-o meditație lirică despre sensul existenței. Prin imagini de o forță expresivă remarcabilă, autoarea invită cititorul să reflecteze la fragilitatea vieții și la frumusețea eternității.
Dumitru Sîrghie-Mitif
