*********************
IRMOASĂ
(versuri despre irimă)
Preacurat arsura nu mă lasă,
Cetluită irimii sărut –
Ca și cum zidirea mea de lut
Ar fi cea mai bântuită casă!
Pătimit de vicii, slobod nu-s,
Șerpele trupesc mă bea cu sete!
Dac-ar fi astfel să mă desfete,
Aș răbda apus după apus…
Însă ființarea mea nu-i criptă,
Lărgăminte păsărilor prânz –
Pentru-ntunecime nu mă vânz,
Nici pentru lumina fără scriptă.
Mult încovoiat, ci ochii drepți îs,
Pe deasupra mea mă mai colind.
Preacurat ori vicios aprind
Spiritul să urce cărnii trepții!
Teodor Laurean
**********************
„IRMOASĂ” este un poem în care Teodor Laurean explorează lupta interioară a omului, prins între aspirația spirituală și greutatea păcatului. „Irima” din titlu sugerează o stare de tensiune între „inimă” și „urma” trupească, între dorința de purificare și tentația carnală.
Prima strofă exprimă senzația de chin a eului poetic, care simte că este „Preacurat arsura nu mă lasă”. Arsura sugerează dorința spirituală, dar și suferința, în timp ce al „irimii sărut” reprezintă legătura indisolubilă cu aspectele profunde ale ființei, o „zidire de lut” ce se confruntă cu răscoliri interioare, precum o „bântuită casă”.
În strofa a doua, vocea poetică se confruntă cu vicii: „Șerpele trupesc mă bea cu sete!”. Aici, păcatul trupesc este metaforizat prin „șerpele”, o aluzie biblică la tentația și căderea omului. Deși conștient de această robie, poetul acceptă suferința: „Aș răbda apus după apus”, sugerând o resemnare, în fața acestui ciclu de ispite și căderi.
Cu toate acestea, în strofa a treia, eul poetic refuză să fie definit de întuneric sau de suferință materială: „Pentru-ntunecime nu mă vânz, / Nici pentru lumina fără scriptă”. Această dualitate a întunericului și luminii ne reamintește că poetul își păstrează integritatea spirituală, evitând compromisurile, fie ele venite din întuneric, fie dintr-o falsă lumină.
Ultima strofă închide poezia pe o notă de speranță și verticalitate morală: „ochii drepți îs”, chiar dacă trupul este „încovoiat”. Eul poetic rămâne fidel unei aspirații spirituale, iar „Spiritul să urce cărnii trepții” sugerează transcenderea materialității, printr-un foc lăuntric, printr-o iluminare a cărnii de către spirit.
Aceste versuri scot în evidență o continuă luptă a ființei, între trup și spirit, între păcat și aspirația spre curățenie, făcând din poemul lui Teodor Laurean o reflecție profundă asupra condiției umane.
Dumitru Sîrghie – Mitif
