PRIETEN LA CATARAMĂ CU GENERALUL ȘI SCRIITORUL NICOLAE TĂUTU
Traian Zorzoliu s-a însurat, a făcut armată și copii, ca orice om gospodar, dar gândul său nu s-a despărțit niciodată de ideea de a face studii superioare… Nimeni și nimic nu i-a putut opri acest vis, care a devenit realitate, la o vârstă când alți bărbați de seama sa erau deja profesori, unii chiar profesori universitari.
Providența i-a scos, însă, în cale intelectuali de forță care au știut să-i aprecieze talentul nativ, oameni capabili să-i netezească drumul spre destinul artistic care-i fusese hărăzit de Dumnezeu… Asta, după ce a trecut și pe la Spitalul 9. Spune Traian Zorzoliu:
„Dar să vă derulez povestea însurătorii mele… Să vezi întâmplare. După trei zile, m-am dus la pețit, la socrii mei, spunându-le răspicat că le iau fata. Ehe, e o întreagă poveste aici… Ei, socrii mei, au fost de acord. Au venit și părinții mei ca să se tocmească, iar noi – foarte curajoși – le-am spus să ne lase în pace, că avem drumul nostru. Le-am mai spus că eu vreau neapărat să fac o facultate, fapt care i-a determinat pe socrii mei să cam strâmbe din nas…
Până la facultate, m-au luat în armată. Pe atunci nu scăpai fără să faci stagiul militar. M-au au dus la Severin, la Grăniceri, unde trebuia să fac trei ani pe muche. Șefii mei de acolo au văzut că am mare talent la pictură, ceea ce a determinat ca eu să fiu un ostaș neinstruit, dar privilegiat. Mi-au făcut repede un atelier de pictură și m-am apucat să lucrez pentru ei. Îmi dădeau tot felul de comenzi de tablouri, îmi cereau să le fac câte o copie după tablouri celebre… S-a organizat un concurs între corpurile de armată, pentru că mai erau și alți «zugravi», care își dădeau aere de artiști… Eu însă aveam vocație de pictor, nu de zugrav și i-am învins pe toți…S-a dus vestea despre mine ca de popă tuns.
La un moment dat, la noi în unitate, a fost repartizat colonelul de Stat Major Nicolae Tăutu. El era și scriitor, un scriitor bun, deși era în slujba literaturii proletcultiste. Scria povestiri de război, povestiri ostășești, care mie unul îmi plăceau. Parcă-l văd și acum… A venit la mine, a văzut ce talent am și m-a felicitat. M-a întrebat ce aș vrea să fac eu în continuare, iar eu – obraznic – i-am spus că vreau să fiu cât mai liber și să pictez… Nu numai că nu s-a supărat pe mine, dar a doua zi a dat ordin să fiu descazarmat, și m-a trimis la un alt corp de armată, condus de Generalul Tudor, ca să-i decorez și lui cazarma…
Aceasta, după ce a văzut decorațiunile pe care le făcusem în cazarma noastră. De atunci încolo, m-am împrietenit la cataramă – cum se zice – cu generalul și cu scriitorul Nicolae Tăutu. Tăutu mi-a spus atunci că poate să-mi înlesnească înscrierea la facultate, chiar militar fiind. Mi se părea un miracol. Mi-a spus: «Nu spui la toată lumea acest lucru… Te duci la Timișoara și dai examen. Îți iei și valiza cu tine, iar eu îți aranjez toate documentele ca să pleci. Îți vor face ăia din Timișoara livret militar…»
Așa s-a și întâmplat. Am dat examen și am intrat la ARTE PLASTICE. Visul meu de-o viață. Eram militar și student totodată. Am muncit mult un an de zile în facultate… Învățam pe rupte și munceam… Făceam pictură ca să câștig bani, pentru a mă întreține… Cu armata nu aveam treabă… V-am spus că eram privilegiat. După un an, am făcut un sindrom de suprasolicitare și am ajuns la Spitalul 9, în București. Acolo mi-au spus doctorii că, dacă vreau să mă fac bine, 10 ani nu mai am voie să mai învăț…Puteți să realizați ce era în inima mea ? Și, 10 ani de zile, am întrerupt studiile…”
METODIST LA CASELE DE CULTURĂ DE PRIN JUDEȚ
Așadar, încă zece ani suspendați în tentativa lui Traian Zorzoliu de a fi licențiat în ARTE PLASTICE. Zece ani în care a pictat și s-a pus în slujba activismului cultural, chit că acesta era destul de ideologizat. Traian Zorzoliu se strecura frumos prin meandrele ideologiei comuniste, fiindcă era foarte talentat și le făcea servicii de pictură la comuniști, care, apoi, îl lăsau să facă ce dorea el. A activat pe raza județului Olt, cu precădere în zona Drăgănești. A pictat în acea perioadă până la epuizare. A câștigat bani buni din pictură, ajungând, astfel, la 34 de ani, unul dintre principalii animatori culturali ai Oltului. A făcut Teatru de păpuși, film de animație, film de reportaj… Dar, vorba ceea: dacă nu ai studii superioare, nu ești om deplin! Așa gândea atunci Traian Zorzoliu… căruia îi dăm cuvântul.
„După ce m-am făcut bine, și am terminat armata, am lucrat ca metodist pe la casele de cultură din Olt, cu precădere in zona Drăgănești. Ca metodist la Casa de cultură Drăgănești, am luat premiul întâi pe țară, cu Teatrul de marionete. Am făcut un Teatru de păpuși cu care am avut mare succes la nivel național. Apoi am făcut filme de animație și filme color de reportaj. Am făcut multă pictură în acea perioadă. Îmi plăcea tare mult treaba culturală și, mai ales, știam să-i duc de nas pe activiștii culturali, care nu se pricepeau la nimic, dar voiau să mă cenzureze… Le făceam hatârul în chestii neimportante, dar nu mă abăteam de la regulile artei autentice niciodată.
După zece ani de zile, soția îmi spune că trebuie să mă duc la facultate. Aveam 34 de ani, doi băieți gemeni și o fată în clasa a V-a. I-am spus soției că, dacă intru la facultate, iau și fata cu mine. M-am dus din nou la Timișoara, am dat examen și am intrat cu brio. Vara lucram cu cineva la cruci, făceam garduri, tipare și câștigam bani frumoși. Pe fată, am înscris-o la Liceul de Arte în Timișoara. Ea stătea la căminul ei, eu la al meu, la facultate. Am avut grijă de ea cu toate puterile.
Devenisem o personalitate în facultate, pentru că aveam talent, eram serios, fiind cel mai în vârstă dintre studenți. Pe deasupra, eram și comunist cu carnet, fapt pentru care am ajuns senator pe universitate și reprezentant pe centru universitar pe probleme sociale. Am înființat primul club studențesc din România, la Universitatea din Timișoara, deși părea imposibil să faci așa ceva în România, în acele vremuri revolute. Am pus un umăr «tovărășesc» și la înființarea Formației Phöenix, care s-a numit mai întâi „Sfinții”.Colegii mei de acolo, Covaci, Sebi și ceilalți membri ai formației se ocupau de muzică. Erau studenți ca și mine, mult mai tineri, foarte talentați și noncomformiști… Nu-i cazul să vă spun povestea acestei formații, pentru că o știe toată lumea… Dar eu i-am ajutat foarte mult atunci, fiind în structurile de decizie ale facultății.
I-am ajutat și pe colegii mei de la Arte Plastice. I-am pus câte doi în cameră la cămin. Am făcut și un Salon de artă, pregătind, astfel, mirajul cultural are s-a desfășurat ulterior în Centru Universitar Timișoara. Am lucrat mult. Am învățat mult. Am terminat facultatea ca șef de promoție. Eram mai în vârstă decât toți și nu era frumos să nu fiu pregătit la examene. Majoritatea profesorilor erau de aceeași vârstă cu mine și, deseori, învățam împreună anumite lucruri cu privire la grafică, sculptură, pictură și multe alte noutăți din domeniul artelor plastice.”
TRUȚĂ ȘI TITEL BĂDOI ERAU TINERI TALENTAȚI, DAR CAM ZBURDALNICI LA MINTE
Simplitatea clasică prin care Traian Zorzoliu ne spune povestea vieții sale ne fascinează. De obicei, oameni de calibrul intelectual al domniei-sale, cu o personalitate atât de proeminentă, te bagă în teorii și tehnici, în concepte pe care, uneori, un ziarist, fie și experimentat, poate să-și „prindă urechile”. Traian Zorzoliu nu e sofisticat, ci e, pur și simplu, fermecător… tocmai prin simplitate, dar, mai ales, prin sinceritate.
„N-am făcut mari compromisuri politice. Dar am știut să profit de pozițiile pe care le-am avut, ca să mă perfecționez și să-mi ajut prietenii și familia. Suferisem prea mult, ca să-mi ratez, din orgoliu, cariera profesională. Suferisem prea mult, ca să nu mă ajut singur, până la urmă, așa cum scrie în Biblie.
Îmi aduc aminte de doi prieteni pictori, olteanul nostru Nicolae Truță și vâlceanul Titel Bădoi. Eu i-am prins pe ei în ultima serie de studenți la Arte Plastice, de la Timișoara. Le-am dat 500 de lei (bani buni pe atunci), ca să-și cumpere câte o cămașă. Dar ei și-au luat de toți banii cravate, cravate de toate culorile. Le-am spus atunci: «Bă, voi sunteți tâmpiți, ați luat cravate de 500 de lei?» Truță și Bădoi erau niște artiști talentați, dar zburdalnici la minte!”
CRONICA DE LA ARBORE
Visul de aur al lui Traian Zorzoliu s-a îndeplinit. Și-a desăvârșit și studiile superioare, într-un mod sublim chiar. A fost rugat să rămână ca asistent universitar la Timișoara, dar țăranul din el, cel cu sânge albastru, l-a somat să nu se îndepărteze de popor, că se rătăcește, vorba lui Bălcescu. Și nu s-a îndepărtat…
„În sfârșit, am căpătat și eu o diplomă universitară… și am fost și șef de promoție. Am fost la Comisia Națională de Repartizare. Autoritățile vremii m-au rugat să rămân acolo, la Timișoara, ca asistent universitar. N-am vrut să rămân… Destinul meu era, pesemne, altul… după cum îl știți. Am fost repartizat în satul Arbore, unde este Mănăstirea lui Dan Hatmanu, hatmanul Cetății Sucevei. În acel sat era un țăran vestit, care se numea Toader Hrib. El își transformase casa în muzeu, cu obiecte strânse de el, care proveneau de la moșii și strămoșii locuitorilor din Arbore. Moș Toader, cu care stăteam deseori la țuică, se îmbrăca în straie populare și îmi dădea toate explicațiile asupra colecțiilor sale. Avea puști austriece, vase egiptene, unelte străvechi, scule uitate de timp, monede, vase de lut, îmbrăcăminte stră-strămoșească, un univers cu totul și cu totul special. Casa lui cu trei camere era umplută până la refuz cu exponatele sale neprețuite. Erau agățate peste tot, de nu știai unde să te uiți mai întâi. Dar el le știa rostul și locul și cu ochii închiși… Origini, date, istorie… A scris și o carte – «Cronica de la Arbore», pe care o am și acum, cu dedicație.
L-am luat drept model pe Toader Hrib și am venit la mine acasă, ca să fac și eu un muzeu. Mai întâi, mi-am adunat toate lucrările rămase nevândute din studenție și am făcut o expoziție la Slatina, ca să fac rost de bani. Am vândut toate tablourile Galeriei Artis, pe o sumă uriașă, pentru acele vremuri: 35.000 lei. De fapt, Galeria Artis tot eu o înființasem. Nu era pe atunci noțiunea de conflict de interese…”
Dumitru SÂRGHIE
Continuare în numărul viitor!!!
