Într-un spectacol grotesc al absurdului, un impostor venit parcă din neant, candidat de primă linie în cursa prezidențială, pare să îmbrace mantia unui „arhanghel al salvării naționale” – doar că își poartă aripile de carton, iar sabia lui de „adevăr” este o bâtă ruginită a dezinformării. Discursurile lui, o înșiruire de teorii conspiraționiste și fraze bombastice, ascund un proiect clar: subordonarea României intereselor dictate de Kremlin, izolarea țării de lumea civilizată și distrugerea libertăților fundamentale.
Cum altfel am putea descrie afirmațiile sale? Pandemia, spune el, ar fi „un steag fals inventat să îngenuncheze omenirea” – cu alte cuvinte, zecile de milioane de victime ar fi doar „statistici fabricate”. Sucurile, ne avertizează el, conțin „nanocipuri care intră în tine ca într-un laptop” – probabil același tip de „tehnologie” care i-a conectat la realitate pe discipolii săi.
Mai grav, Nanocipul Suprem își revendică idolii într-un mod fariseic: pe Iisus Hristos, pentru „morală”, și pe Mihai Eminescu, declarat de el „cel mai periculos după Hristos”. Cine ar fi crezut că poetul nostru național ar ajunge să fie folosit ca scut pentru populism ieftin și izolaționism feroce?
În mod evident, proiectul lui „prezidențial” nu e despre hrană, apă și energie, ci despre sărăcie, întuneric și dictatură. Să scoți România din NATO și UE sub pretextul „înțelepciunii rusești” e echivalent cu a trimite țara înapoi în lagărul post-sovietic.
Diavolul cu mască de înger vrea o Românie fără râs, fără bucurii. Nu vă sună cunoscut? Îl putem vedea ca pe un alter ego al căpitanului din filmul ,,Actorul și sălbaticii”. Vrea să ne redea „demnitatea” națională, dar cu prețul libertății noastre. Libertatea de a spera…
Costică Caratase, interpretat magistral de Toma Caragiu, îi răspunde acestui tip de „arhanghel” care crede că poporul român poate fi redus la tăcere:
„De 2.000 de ani, poporul ăsta râde, râde, cu sau fără voia cuiva. Și, când a trebuit, a luat și toporu’-n mână! Și voi vreți să nu mai râdă, să nu mai iubească? Să se plimbe pe străzi cu mutre lungi, ca ale voastre, de sfinți impotenți?”
Kalin Dzhordzhesku visează la o Românie întunecată, fără râs, fără ironie, fără spirit critic. O Românie în care ne închinăm la dictatori și în care cei care gândesc sunt reduși la tăcere.
În fața acestui spectacol grotesc, noi avem o armă mai puternică decât propaganda: râsul. Căci, cum bine spunea Caratase, râsul
ne-a ținut vii două milenii. Și ne va ține în continuare. Să nu uităm că, în istoria sa, poporul român a refuzat întotdeauna să fie o victimă a imposturii.
Să rămânem vigilenți, să nu lăsăm astfel de „arhangheli” să ne vândă iluzii deșarte sub masca patriotismului. Și, mai presus de toate, să nu uităm să râdem. Pentru că râsul e glonțul nostru generic împotriva imposturii.
Bine-ai plecat, Калин Джорджеску!
Dumitru Sîrghie
