Avanpremieră la tripla lansare de carte „Căzând spre cer…”, „abcdetc”, de Dumitru Sârghie și „Calea din vis”, de Aurelia Manea

Despre cărțile mele, așa cum v-am obișnuit, n-am să vorbesc. Au vorbit oameni de meserie, așa cum ar fi poetul și criticul de artă, Paul Aretzu, poetul Marian Drăghici, redactor șef adjunct la Revista  Viața Românească, și iată, joi, va vorbi și d-ra profesor doctor Mihaela Rădulescu, căreia îi mulțumim pentru profesionalism și elocință, precum le mulțumim și tuturor prietenilor noștri de aici și de aiurea.

Despre cel mai recent volum „Căzând spre cer…”, vreau doar atâta să vă spun: anume faptul că , văzând cât de negri în cerul gurii au fost unii dintre colegii mei ziariști, după succesul pe care l-am avut cu lansarea cărții „abcdetc-poeme”, am simțit nevoia de alb. Și i-am făcut copertele preponderent albe. E o nevoie de alb în societatea românească, încât albul, care nu e culoare, e miracol, mi se pare foarte potrivit pentru această etapă…

Dacă nu vorbesc despre cărțile mele, cred că e potrivit să vorbesc despre unii prieteni ai  mei de aici și de la Olt, pe care-i tot citesc de ceva timp și încerc să le deslușesc tainele, să mă inspir din arta lor, să le fiu cu adevărat prieten, ceea ce nu-i foarte ușor, având în vedere spiritul lor plurivalent și mofturile lor, aflate uneori pe contrasens cu spiritul de reciprocitate.

Am spus la Slatina, la lansarea cărții „abcdetc-poeme”, că am greșit atunci când am considerat că moldovenii sunt poeți prin excelență, iar oltenii sunt filosofi raționaliști, materialiști, dialectici, marxiști, socialiști prin definiție. Am greșit, pentru că, în fapt, oltenii sunt, la rându-le, sentimentali, au și ei aripi de înger, sunt poeți desăvârșiți. Această dumirire a mea este întărită aici, la Rm. Vâlcea,  și dați-mi voie să trec într-un registru pamfletistic, ironic și autoironic câțiva artiști dragi inimii mele…

Să încep cu tânăra poetă Mădălina Bărbulescu, a cărei poezie  gnostică a ajuns și pe meleaguri slătinene. „Îmi prinzi suspinul și-l rostogolești / într-un freamăt de muze ardente, / te chem…/ și apari tu, văpaie / într-o primăvară de regrete cochete”.

Iertată-mi fie nălucirea, dar de câte ori o văd și o aud îmi aduc aminte de niște versuri din „Cel mai iubit dintre pământeni”, de Marin Preda: „Iubito, mă gândesc la tine, / Ca un borfaș la ceasul unui lord, / Și se ciocnesc în carnea mea drezine, / Și caii au atac de cord!” Mai e nevoie de ceva?

Nicu Cismaru – de departe un Prinț al poeziei din Rm. Vâlcea, își permite să folosească poezia ca pe o armă sexuală, domnia-sa descoperind sensuri noi, în poeme cu totul și cu totul dezbrăcate, în genul celor scrise de Emil Brumaru. Iată o probă de virtuozitate masculină, îndreptată de Nicu Cismaru asupra unei doamne din Parlament, cu păr pe piept și-vai! – cu mustață: „Am gușa veșnic neudată, / E tot ce pot să fredonez / Și de mai vii p-aici vreodată,/ Să mor de nu te violez!”

Cu siguranță, mustăcioasa din Parlament îți va răspunde la această nobilă tentativă: Oțule, Nebunaticule, ABIA AȘTEPT să-mi răsucești mustața!

Violeta Scrociob – Am zis și altădată: Este o artistă care pictează încercuită de îngeri. Se pune întrebarea dacă nu cumva acești îngeri îi fac curte… Eu îi zic să stea liniștită. Am citit în  „Cartea cu prieteni” a lui Fănuș Neagu că îngerii n-au sex…

Puiu Răducan: „Las capul greu pe nicovala timpului / Și pe genunchii tăi calzi, cu tremurici / În tropotul de frunze moarte al toamnei / Îți mângâi sânii. Doamnă – sunt aici!”

Invidioși pe faptul că este un poet prolific, cu rădăcini adânci înfipte în solul românismului, unii scriitori din Rm. Vâlcea au tendința de a-l persifla. Pe nedrept, însă. Și ei fac asta pentru că Puiu Răducan a repus în circulație o sintagmă a lui Alex Ștefănescu – „1 metru cub de cultură”, domnia-sa ocupându-se de apariția unor cărți, cu adevărat grele, și la propriu și la figurat, Antologiile Mama și Tata.

În realitate, Pui Răducan este un român bun și generos, dar și un poet romantic incurabil. Felicitări!

Poetul Radu Mihăilescu s-a născut pseudonim, dar – cu siguranță – el  va dovedi posterității că are un nume, pe care i l-au dat înaintașii săi. Scrie frumos Radu Mihăilescu și ne demonstrează că și poeții plâng câteodată: „Ochilor le scapă picături de rouă, / Fiecare picătură e-o silabă, / Între da și nu e-atâta vrajbă / Și tristețile nu se ascund și plouă.”

Ce frumos e la el în suflet, nu-i așa? Uneori, se află în Războiul de 100 de ani cu calculatorul care-i joacă feste, ca să nu zic cu gramatica, pocind câte un cuvânt, care-i deformează frumoasa-i poezie. Unul dintre aceste cuvinte s-a nimerit a fi încurând scris împreunat. Am crezut că este gerunziul verbului a încura, gândindu-mă la sărbătoarea cailor de la Slătioara și Ghimpețeni de Olt, care se cheamă ÎNCURATUL CAILOR! Nu a fost așa, a fost doar o greșeală de tehnoredactare, ceea ce mă determină să-i spun: Maestre, tot încurând, încurând vei ajunge un poet fără pseudonim. Cinste și gramatică îți urez!

Constantin Triță – Trubadurul doamnelor etern îndrăgostite… ATENȚIE, doamna Triță, jumătate din Costy, nu vă mai aparține. Unii spun că e vorba de jumătatea de la brâu în sus, alții spun că e vorba de jumătatea de la brâu în jos: „Mă-nvăluie dulce cu coapsele tale, / Mă stoarce de patimi căzute-n extaz,/ Aruncă în valuri… cămașa de zale/ Și fă-mă să uit, să uit de necaz!” Ei, ce ziceți își mai aparține omul acesta? Sau îi mai aparține doamnei Triță?

Doamna Zenovia Zamfir – Am spus și la Slatina… ea are Bibliotecile în suflet… Uneori oamenii iau înfățișarea obiectelor și ființelor de care se înconjoară… Eu aș vrea ca Doamna Zamfir să ia înfățișarea unei cărți scrise de Serghei Esenin, ca s-o citesc din scoarță în scoarță… Și la scandal, eu să renunț întâia oară…

Poetul Nicolae Nistor  a teoretizat în poezie confortul falimentului personal, înaintea nefastului Guvern Ponta. Singurul care ar fi putut să-l combată pe poetul Nicolae Nistor ar fi fost ex-ministrul finanțelor Darius Vâlcov, dacă – din păcate – nu s-ar fi înhăitat, prin cimitirele Slatinei, cu niște derbedei ca Picasso, Renoir, Tonitza, Luchian, Petrașcu, Piliuță, Baba, Bernea, Băncilă ș.a.

„Când nu ai nimic în buzunar, se cheamă că ești fraier,/ Falimentul personal te eliberează și te aruncă în aer (…)/ Când nu ai nimic în buzunar, ești liber într-o colivie, / Nu dai socoteală nimănui decât celor care ar dori să fie ca tine (…) / Și așa cei care au(bani-n.r.!) joacă șotronul rezidențial,/ Restul sunt decorul unei lumi ce pierde sensul libertății, unde lecturile sunt plate.”

Domnule Nistor, din poema domniei voastre am înțeles multe lucruri, dar ceea ce m-a fascinat de-a dreptul este faptul că, din mesajul dvs. subliminal, se înțelege că îi îndemnați pe cei prezenți aici să-mi cumpere fiecare câte o carte… Altfel, dacă voi pleca cu buzunarele goale, se cheamă că sunt fraier…

La final, aș dori să vă semnalez un aspect care nu ține de poezie și de curăția sufletească pe care o presupune poezia adevărată. Există atât în ARENA ARTELOR de la Slatina, ca și în SOC. CULTURALĂ ANTON PANN, un fel de măr al discordiei între artiști, care nu e de bun augur. E loc sub soare pentru toți…Așa cum la doctori, există invidia medicorum, la artiști există invidia poeticorum, ca să născocesc o sintagmă. Mă întreb, ca ziarist: este vreun geniu pe aici și n-am aflat eu?Este vreun geniu pe la Slatina și n-am scris despre el în Ziarul meu? Hai să ne potolim, fraților, nu-i cazul să ne certăm….pentru că s-ar putea să nu mai avem timp să ne împăcăm…Sau voi credeți, așa cum credea stalinistul Walter Roman, tatăl lui Petrică Roman, că „după noi, vom veni tot noi!” Nu dragilor, după noi, vor veni alții. Vorba poetului: „Să bem prieteni, cine știe, mâine ,/ Când vor veni talente mari și noi, / Din truda noastră ce va mai rămâne!”

Dumitru Sârghie