(INSTITUTUL DE SOCIOLOGIE AL ACADEMIEI ROMÂNE
studiu monografic sociologico-istoric, Editura 1PRINT 2024)
Este o carte despre șapte biserici ortodoxe din actualul oraș Potcoava, și două din Ursoaia vecină, justificat prin faptul că Ursoaia făcea parte din fosta comună Sinești. Autorii prezintă cele nouă biserici, toate „luate la picior”, adică văzute și analizate la fața locului. Este un fel de monografie, a cărei destinație focalizează supraviețuirea spiritului creștin. Cartea va avea o autenticitate covârșitoare în arealul de pe malurile pârâului Plapcea. Tipărirea ei înseamnă o mare bucurie editorială. Va fi o carte vie, cu respirație documentară, nu e una de elogii și de tămâieri. Există un meșteșug specific al cărților religioase. Frazele sunt lipsite de bizarerii lingvistice și expunerile nu cad pradă trucurilor. Totuși, cei cincizeci de preoți, din această carte, merită statui din cuvinte fierbinți.
Am învățat la școală, că locuitorii din zona de stăpânire otomană, au acceptat să plătească tribut greu (copii, aur, miere, grâu, etc), ca să-și păstreze credința. Biserica era simbolul credinței lor.
Locul bisericii este considerat sfânt, fiindcă acolo este Casa lui Dumnezeu, e tangenta Cerului la Pământ. Bisericile din lemn nu mai există. Au fost construite altele, unele cu bani împrumutați, și datoriile le-au achitat sătenii; așa au înțeles ei, că trebuie să facă ceva trainic, chiar dacă majoritatea locuiau în cocioabe. Vechilor săteni le plăcea să creadă că ajutorul divin, înțelepciunea și frica de moarte, încep cu biserica. Poate că frica le-a dat curaj să construiască biserici. Și azi, ca și atunci, mersul spre biserică aduce liniște și nu electrocutează. Biserica actuală poate fi privită ca un angrenaj complex, care lucrează la vedere, și nu activează ascuns sau misterios. Potcoveanul (sau ursoianul), împreună cu casa și cu biserica lui, n-au format o triadă de puritanism, ci, un agregat de trăire normală și firească, sub umbrela protectoare a lui Dumnezeu.
Slujba religioasă n-a fost nici spectacol și nici competiție de participare. Nu este spectacol, chiar dacă enoriașul admiră ce vede și ce ascultă. Nu de puține ori, discursul păstorului sub cupola Domnului, devine electrizant, dar fără aplauze. Cuvintele reverberate din pereții cu miros de tămâie, sunt copleșitoare, ele mângâie , reconciliază și vindecă suflete. Puterea cuvântului zidește sau demolează. Păcatul și iertarea se condiționează reciproc și se regăsesc împreună, în fiecare cărămidă. Nu este specific și nici autentic, ci probabil așa este să fie. Poate că unii simt interiorul bisericii impregnat cu lacrimi, cu laude, cu rugăciuni și speranțe.
Autorii, Ioan C. Popa și Doina Matei-Leulescu, fiind școliți academic pe alte domenii (sociologie și istorie), sunt niște ucenici credincioși ai cultului ortodox. Credința lor vine prin rostogolire ancestrală, de la părinți, bunici și străbunici. Cei doi autori au lansat de-a lungul timpului multe cărți și reviste, dar, nu dau semne de oboseală (Generalul, Jean Popa, onorează de mulți ani, funcția de redactor-șef al Revistei PERISCOP) .
Salutăm străduința autorilor și tipărirea cărții, care, va rămâne un document valoros pentru locuitorii zonei, pe care îi sperie mai mult prezentul decât eternitatea. S-au schimbat multe. Atunci, demult, ardea candela sub icoana cu busuioc din odaia bunicilor. Acum, nu mai e nici una, nici alta, și suntem în căutare de tămâie ecologică.
Prof. TEODOR NEDELEA
