Într-un moment când primăvara părea să-și fi intrat definitiv în drepturi, iată că brațul lung al iernii ne-a mai lovit o dată, de parcă toate necazurile noastre nu ar fi fost suficiente. S-a abătut peste noi cu o furie greu de imaginat pentru data la care ne aflăm. A nins și a viscolit în plină primăvară, parcă pentru a sublinia că, în orice anotimp ne-am afla, trăim în vremuri de căciulă. Tot ce constituie, în fond, nenorocirea unui ciclu electoral, în loc să devină motive ale unor acțiuni urgente privind corectarea erorilor, dimpotrivă, parcă se constituie în noi temeiuri ale minciunii, jafului, corupției, prăbușirii în sărăcie și nesiguranță. Desigur, nu a trecut prea mult timp de când această majoritate USL-istă a venit la guvernare prin alegeri, dar dacă avem în vedere și perioada anterioară alegerilor, când tot ei s-au aflat la putere (după căderea prin moțiune de cenzură a Guvernului Ungureanu), este vorba totuși de aproape un an de zile, timp în care am asistat neputincioși la aceeași bătălie pentru ciolan și vedem, în continuare, cum gușile umflate ale politicienilor noștri secretă aceeași indiferență față de necazurile cele multe și grele ale țării.
Noroc că dinspre orizont alunecă zvon de muguri, făcându-și loc prin scoarța groasă a deznădejdilor noastre, așa încât ne putem aștepta la încă o primăvară care să ne resusciteze și să ne redea speranța. Am luptat zilele trecute cu ultimele coșmaruri ale iernii și suntem gata acum să ne deschidem sufletele și să uităm, iertându-i pe cei ce ne-au troienit cărările și ne-au blocat cu zăpada nesimțirii lor. O iarnă lungă și grea, de 23 de ani, care, trecând prin noi și acoperindu-ne cu munții ei de omăt și de ger, era cât pe ce să ne strivească, să ne afunde în pământul grijilor de tot felul atât de adânc, încât, la retragerea ei, să nu mai putem ridica în soarele primăverii niciun ghiocel de speranță.
O iarnă grea datorită, mai ales, părului ei lung până la călcâie, desfăcut din cocul oricărei autocenzuri și pe care multă vreme nu l-a mai pieptănat nicio rază de soare. Și care atât de tare s-a încâlcit, încât numai foarfecele primăverii mai poate rezolva problema. O iarnă tunsă la zero, cheală, e tot ce ne mai dorim în aceste zile, când încă ne mai împiedicăm în părul ei lung și ne poticnim în avânturile noastre către mai bine.
…Și încă mai vedem cum cerul coboară, în cizme de sticlă, pe scara orizontului, spre inima orașului în care herghelii de stele își scutură din coame gerul. Zgribulindu-și pielea în somnul de cânepă, cu vise care înțeapă ca niște ace, orașul se lasă absorbit în noapte, ca de o conductă rece, monstruoasă, la capătul căreia soarele va răsări totuși. Mă gândesc, în primul rând, la o rezolvare radicală, în acord cu toate exigențele unei societăți moderne, a problemei salariilor și pensiilor. Dacă tot ne-am aliniat, cu prețurile, la lumea dezvoltată, e timpul să ne aliniem și cu salariile. Am în vedere, de fapt, rezolvarea tuturor problemelor care făcuseră din societatea românească postdecembristă o „Groapă a Gunoaielor”, în care o mână de profitori îmbuibați, fără alte merite decât iuțeala de mână și un tupeu nemăsurat, își deversau continuu zoaiele cinismului și fărădelegii. Atâta inechitate câtă a fost generată, odată cu dezlănțuirea crivățului clientelismului capitalist peste țara noastră, nu s-a mai întâmplat nicăieri, peste tot căutându-se intrarea cât mai repede într-o primăvară a normalității, tot mai strălucitoare sub domnia legii. Tocmai de aceea mă gândesc, în al doilea rând, la o primăvară românească prin ale cărei crânguri, în sfârșit înflorite, toate iernile viitoare ale destinului nostru să fie ca niște amintiri în care să putem coborî fără teama de a aluneca în cine știe ce coșmaruri.
Constantin Smedescu
