Biblioteca din comuna Cilieni a găzduit recent o lansare de carte cu totul și cu totul specială. Este vorba de romanul „Budu ”, scris cu frenezia lacrimilor și a unui talent nativ de Rusty Adriana Holtei, o localnică imobilizată într-un cărucior cu rotile, a cărei înzestrare spirituală a fost descoperită și lansată în spațiul public de către scriitorul, dramaturgul, umoristul, editorul, regizorul și maestrul de ceremonii – craioveanul Marian Rățulescu…
Manifestarea culturală de la Cilieni, spre deosebire de altele de același gen, a avut o încărcătură sentimentală și sufletească aparte, un încărcat fior metafizic, dar și o iluminare cristică dată de naturalețea, firescul și îndumnezeirea cu care autoarea, Rusty Adriana Holtei, le-a vorbit celor prezenți, ea demonstrând tuturor, așa cum spunea și Sfântul Augustin, că, prin iubire și umanitate, totul e posibil, chiar dacă viața unui om se desfășoară, uneori, într-un cărucior cu rotile…
Un roman despre viață și moarte. Despre prezentul trecutului și trecutul viitorului. Despre speranță, frumusețe morală și despre redefinirea sensului pierdut al umanității. Un roman pe care l-aș încadra în suita romanelor unui mare scriitor din Spinenii Oltului, Marin Iovescu, „un Creangă al Olteniei” (cum îi spunea slătineanul nostru, criticul de excepție, Marin Mincu), un condeier remarcabil, care a lăsat posterității celebrele narațiuni ale sufletului oltenesc: „Nuntă cu bucluc”, „O daravelă de proces”, „Lacrimi pe pâine”, „Soare cu dinți”, „Oameni degeaba”, „Marea vâlvătaie”…
În „Budu – Șoaptele trecutului”, un suflet curat ca lacrima lui Iisus, Anișoara (în fapt, autoarea cărții), țintuită într-un cărucior cu rotile, contemplă lumea și natura din juru-i, începând de la bătăile cu aripile în geam ale păsărilor cerului, până la angoasele, munca, frământările și dilemele existențiale ale lui Florică Budu, tatăl său. Există aici o lume arhaică, moromețiană, rămasă în metafizica ei ancestrală, în ciuda progreselor tehnice care ne înconjoară. Este exact lumea rurală a Olteniei noastre profunde, care a rămas, desigur, împietrită în matricea ei spirituală tradițională.
Sunt remarcabile în acest roman dialogurile Anișoarei cu tatăl ei despre lume și viață, despre moarte și îndumnezeire, despre cum se deșiră „ghemul vieții” și cum pleacă omul la stele. Iar plecatul la stele începe, așa cum spune Florică Budu, atunci când i se înmoaie omului vâna, când cântă cucuveaua a pustiu și când se împuținează nisipul în clepsidră.
Dar, Florică, deși timpul îi „mai dăduse nisip în clepsidra anilor”, presimțea fâlfâitul aripei morții, „avea el ceva pe suflet”, de tot vorbea mereu să-și facă „pomenile de viu”, să-și cumpere cele trebuincioase pentru plecarea pe lumea cealaltă și, mai ales, să-și sape, anticipat, groapa. „O fi ceva și pe lumea cealaltă, o fi bine!”, spunea Florică.
Remarcabile sunt frumusețea și autenticitatea limbajului țărănesc, tradițional, aduse în contemporaneitate și utilizate cu abilitate și har, de autoare, în această Carte-Spovedanie, originalitatea expresiilor, a vocabulelor oltenești nealterate de modernismul nostru găunos de azi: „azmă”, „acilișa”, „a hănțăni”, „a onănăi”, „a o ține langa”, „a trage cu porcul”, „a n-o da pe băț”, „a se da în stambă”, „bete”, „boască”, „bâzdâc”, „căpistere”, „curfutiță”, „dumicat”, „dărac”, „epiu”, „hârdău”, „frate de mână”, „ispre”, „glas înțiglat”, „a întăula”, „macat”, „mache”, „mârleală”, „molan”, „momâc”,„ fără glagorie în cap”, „nu-i bătea cățeaua-n poartă”, „orceag”, „pârțag”, „din topor”, „paraulă”, „răstav”, „spelb”, „se-nvăluie ca bășina-n poală”, „stâlp de cruce”, „șopru”, „tiribombă”, „țăst”, „ fără burtă, fără cur, parcă e țeavă de tun”… etc.
Moartea lui Florică Budu survine, precum i-a spus lui inima în atâtea rânduri, desigur, destul de repede, așa cum îl avertizaseră simțurile lui ancestrale: „Murise pe furiș, când cocoriii prevesteau apropierea zorilor și începutul unei noi zile”. Vișinel care venise la el, așa cum se tocmise decuseară, ca să-l ajute la niște treburi, a rămas perplex. „Să-l ajut și eu cu ceva dacă tot am venit”, a spus el, printre lacrimi. I s-a sugerat atunci să urce în dud și să taie „stâlpul de cruce”, pentru Florică…
Moartea era definitivă, ca-n poveștile orientale… Câinii urlau, fanfara cânta… Dar povestea lui Florică nu se termină odată cu moartea lui. Se derulează încăpe multe alte pagini, ca într-un film modern, care începe cu moartea personajului central, tocmai pentru a-i putea reliefa, pe parcurs, acestuia, viața.
Cândva, Anișoara, fata cea mare a lui Florică, țintuită în scaunul cu rotile, simțise țărână sub tălpi. Simțise lumea, la fel de bine și profund, așa cum o vedea și din cărucuior. Lumea aceasta fabuloasă a țăranilor olteni, cu rânduielile ei de nuntă și înmormântare, cu tradițiile religioase, venite din moși-strămoși, cu cântecele și bocetele de vatră, cu „colacul ” și „fântâna târnarilor”, cu lăutarii din Scărișoara, cu sărbătorile și bucatele tradiționale de Paști și de Crăciun, cu focurile de peste drum – „bâlbătăi”, cu trăirea, murirea și nașterea noastră cea de toate zilele și nopțile… Toate acestea puse în contextul epopeii familiei Budu…
O seamă de personaje bine conturate se derulează în acest roman stufos aș zice, cu destule irizări luminoase, cu privire la filosofia vieții, personaje precum Gheorghița, Nicolae Căcărează, Florea Mozolea, Tavi, ale Marica, ale Brabete, Paulică „cel slăbuț, de fugeai cu el subsuoară”, a lu’ Morman, Ionica – „numai piele și os”, Baba Veta, Marin Tochină și multe altele ce derulează într-o poveste impresionantă, a căutării sensului uneori pierdut al vieții noastre pâmântene.
O felicit respectuos pe Adriana Holtei, pentru talentul ei nativ, pe care-l pune, cu atâta generozitate, la dispoziția Măriei Sale Cititorul și-mi scot, cu smerenie, pălăria în fața editorului acestei cărți de suflet, Marian Rățulescu, din Craiova, care a așezat-o pe Adriana în căușul palmelor sale: în partea stângă spiritul și inima autoarei, iar în partea dreaptă cartea în sine….
De altfel, finalul acestui roman este apoteotic și autoarea ne arată cum poate fi privită speranța lumii, dintr-un cimitir:
„O adiere rătăcită printre cruci, asemeni unei mângâieri, îi atinse fața. Trebuia să plece, cu toate că ar mai fi avut amintiri de depănat. Moartea îi răpise demult, dar timpul îi dăduse ocazia să nu-i uite și să vină acum la ei cu liliacul drag, amintindu-le de ea, nepoata. Ambele cimitire rămaseră tăcute în urma lor. Viața merge înainte, legându-ne cu lanțuri din lacrimi, trăgându-ne dincolo de durere spre mâine. Sigur cumva, cândva o să mai ajungă pe la crucile lor, împodobindu-le cu flori și lacrimi. Sigur nu va lăsa uitarea să se aștearnă ca praful peste amintirea rădăcinilor ei. Cât timp inima îi va împinge sângele prin vene, iar cuvintele vor avea glas, ea, fata aia mare a lui Budu, îi va duce pe toți ai ei plecați dincolo, cu drag acolo unde va fi și ea, pentru că ea este Buduleasa.”
Dumitru Sîrghie