E o zi senină de toamnă. Stau, pe o bancă din stațiunea de pe malul Cernei, bucurându-mă de frumusețea din jur. Am o stare de liniște interioară vecină cu beatitudinea, care îmi permite, astfel, să filosofez asupra existenței. Lumea este încă frumoasă, în ciuda tuturor imperfecțiunilor sale, grație comuniunii dintre om și natură, dintre om și celelalte ființe de pe pământ.
Dintr-o dată, liniștea mea este spartă de un glas strident și amenințător ce pare, culmea, a avea inflexiuni feminine: „Marș!… Pleacă…” Cu o mișcare bruscă, întorc capul în direcția glasului cu pricina. Vreo două bănci mai încolo, un cuplu de pensionari, presupun, după părul alb și după prezența lor în stațiune, la vremea asta, înfulecă din câte un cornet de carton, gogoși grecești, ținând cont de mirosul amestecat de zahăr, dulceață și ulei reîncălzit.
„Marș!”, repetă „doamna”, cu un chip schimonosit de ură, în încercarea disperată de a alunga un cățeluș negru, cu câteva pete albe, ce se oprise cam la jumătate de metru lângă bancă. Cuțu, atras de miros și împins de foame, stă liniștit, lingându-și, din când în când, botișorul și dând din coadă vânturând, astfel, prin aer, pata albă din vârful acesteia. Deși este un câine de pripas, are un soi de aristocrație canină, reminiscență, probabil, a unei vieți nobile trăită, cândva, până să se rătăcească, prin hățișul existenței. Nu este agresiv. Nici măcar nu latră. Stă și așteaptă, cuminte, implorând din ochii umezi și catifelați să i se dea ceva de mâncare, cât de puțin. Adică cerșește cu demnitate. Femeia, simțindu-se, fără motiv, amenințată, cu gura plină și cu o dâră de ulei ce i se scurge din colțul gurii spre bărbie, continuă să urle la bietul cățeluș, din străfundul sufletului ce pare tot mai întunecat: „Du-te!, Pleacă!, n-auzi?” Este atât de fioroasă, încât, Cuțu se dă, brusc, înapoi câțiva pași. După care, potrivit principiului cel mai inteligent cedează, se întoarce și pleacă. Și, totuși, speranța biruie până la urmă: „Poate „doamna” o fi fost mai încercată de viață, de este atât de plină de răutate. Poate de asta a și venit în stațiune, ca să-și vindece sufletul”. Și, sperând că „domnul ”poate fi mai înțelegător, se întoarce, o ia, încet, prin spatele băncii și se așază, de data asta mult mai precaut, adică la o distanță ceva mai mare de bancă, pe partea cealaltă. „Domnul” nu îl apostrofează. În schimb, îl fixează cu o privire șireată și un rânjet diabolic, semn că are un plan la înălțimea regnului uman pe care îl întruchipează. După ultimele înghițituri din delicioasele gogoși, începe să-și pună în operă ceea ce simțea în suflet și ceea ce gândea cu capul, acoperit de părul alb, semn, în alte circumstanțe, al înțelepciunii omului. Se șterge cu șervețelul din dotare, care îmbibă ultimele urme de ulei și zahăr, îl mototolește și-l aruncă animalului, cu o grație dezgustătoare și o satisfacție specifică omului mărunt. Pentru o clipă, ochii cățelușului licăriră a bucurie. Se repede să înhațe ghemotocul de hârtie… Bucuria îi este de scurtă durată. Dându-și seama că nu este comestibil îl lasă să cadă, aplecând, ușor, capul spre pământ. Dezamăgirea îi este atât de mare… Nu-i vine să creadă până unde poarte merge micimea omului. Ochii i se adumbresc. Simt și eu această tristețe, încât mă doare sufletul. Îmi întorc, dezgustată capul de la această scenă grotescă. Nu știu de ce îmi vin în minte cuvintele unui filosof contemporan: „Nu frumusețea va salva lumea, ci bunătatea” Îi dau dreptate. Dar, în același timp, îmi dau seama că de la unii dintre noi, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”. Mă ridic și plec îngândurată: „ Este atâta urâțenie și răutate pe pământ…”
După câțiva pași, mă opresc. Prietenul meu de suferință, cățelușul cu blană neagră și câteva pete albe, stă, resemnat, cu botul pe lăbuțe, lângă o tufă de trandafiri. Îmi simte prezența și ridică capul. Pare să ne înțelegem din priviri. „Îmi pare rău, îi spun. Îmi cer eu iertare, pentru netrebnicia celor doi”. „Stai liniștită, pare să-mi răspundă, mai este și mâine o zi. Și, apoi, să știi că eu am întâlnit și oameni frumoși la suflet”. Culmea!, el mă îmbărbătează pe mine. Parcă mă înseninez, dintr-o dată, spunându-mi că, totuși, omenirea nu este pierdută…
Elena Sîrghie
