AcasăOpiniiCăderea laolaltă

Căderea laolaltă

Creștinismul ne învață că omul este o   ființă căzută din rai. Asemenea unei stele căzătoare, omul s-a desprins din locul său în cer și, împovărat de păcat, s-a îndreptat, în flăcări, spre Pământ. De la Adam încoace el tot cade, neîncetând să ardă și să însemneze cerul cu urma trecerii sale. Dar o cădere fără sfârșit e ca și cum n-ar fi, de fapt, o cădere. Priviți bolta înstelată și întrebați-vă de ce nu cad stelele. Un mare gânditor a răspuns înaintea dumneavoastră: pentru că, în căderea lor laolaltă, ele se susțin unele pe altele și se boltesc. Zidarii care înalță bolți cunosc foarte bine principiul: cărămida ce stă să cadă nu cade, pentru că se sprijină pe-o altă cărămidă care, de asemenea, stă să cadă. Căderea laolaltă s-a blocat astfel în sine. Așa și cu noi, oamenii. Cădem împreună de la facerea lumii și parcă tot mai înalt e curcubeul prin care umanitatea rămâne în atingere cu cerul. Căzând laolaltă, ne sprijinim unii de alții, rezultând boltirea care împiedică universul uman să se prăbușească.

smedescu 555
Constantin Smedescu

Constantin Noica, într-unul dintr-ale sale „Eseuri de Duminică”, ne vorbește despre importanța organizării durerii, despre posibilitatea de a face izvor de viață nouă din însăși durerea care, la un moment dat, poate să ne apară ca o închidere totală de orizonturi.

Organizându-și durerea, David o preface în imnuri de slavă către Dumnezeu. La fel, se întreabă Noica, „Ce este o doină românească, decât o durere organizată?” De asemenea, Noica îl citează pe filosoful german Fichte, care, de la tribuna Academiei Regale de Știință, din Berlin, în plină ocupație a Germaniei de către trupele franceze ale lui Napoleon, îi îndemna pe germani să-și organizeze durerea, ca o premisă a biruinței viitoare. „Singurul rost al durerii – le spunea el – este să fie pentru noi biciul care ne trezește la chibzuință, hotărâre și faptă”. Iar Jean Rostand (exemplul e tot din Noica), la puțină vreme după primul război mondial, le cerea tuturor oamenilor să-și organizeze astfel durerea pierderii celor dragi, astfel încât să nu mai fie cu putință un nou război.

Este posibilă, așadar, ieșirea triumfătoare din cea mai adâncă durere. Condiția este să nu îngenunchem, să nu ne lăsăm copleșiți, să nu paralizăm sub povara durerii, ci să ne întoarcem spre ea și, organizând-o, s-o transformăm în cale, mijloc de reașezare a lucrurilor în matca lor firească. Și pentru că durerea este perpetuă, din cauza antagonismului funciar dintre om și lume, să nu căutăm, după cum ne avertizează Albert Camus, o soluție prin care să eliminăm durerea – nici măcar sinuciderea n-ar fi o soluție, ne-o spune el direct –  ci, dimpotrivă, asemenea lui Sisif, să ne asumăm destinul, să acceptăm că fiecare avem de urcat câte o stâncă și să nu disperăm dacă, odată ajunși în vârful muntelui, stânca ne scapă din mâini și va trebui să reluăm de la capăt urcușul. Iar dacă filosoful francez ne propune să ni-l închipuim pe Sisif fericit, această fericire a lui trebuie să rezulte dintr-o asemenea organizare a durerii care i-a permis convertirea pedepsei într-o victorie împotriva zeilor.

Mă gândesc acum la familiile celor dispăruți în teribilul accident rutier din Muntenegru, din 23 iunie, la durerea pe care trebuie să o resimtă încă mult timp de acum încolo. Dar nu văd pe nimeni prăbușindu-se, stingându-se în neputință. Căci este în firea oricărui om să caute să-și organizeze durerea. Poate rațional, poate instinctiv, el știe că trebuie să meargă mai departe. La urma urmei, organizându-ne durerea, învățăm să cădem laolaltă și să ne menținem în zbor peste abisul de sub noi.

Constantin Smedescu

- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments