– o alegorie cu parfum de românism –
Printre eroii din mitologia elenă, Cadmus este aproape un anonim. Nici măcar nu a fost un fiu de zeu, precum Heracles, și nici nu s-a bucurat de protecția vreunui zeu. Faptele lui însă, nu prea multe, nu sunt cu nimic mai puțin grandioase. Le-a făptuit într-o singurătate absolută, fără martori, asemenea unui alpinist din zilele noastre, pe care nu-l însoțesc aplauzele spectatorilor.
A fost fiul regelui din Tyr, dar mai ales a fost fratele Europei, muritoarea de care s-a îndrăgostit atotputernicul Zeus. Când mai-marele Olimpului, topit după frumoasa feniciancă, o răpi deghizat într-un taur, Cadmus nu ezită să înceapă căutarea și nu obosi pe urmele ei. Abia într-un târziu, după drumuri istovitoare, Cadmus se îndreptă spre Oracolul din Delphi, ca ultimă soluție; poate Apollo, prin preoteasa lui, îi va arăta drumul spre Europa.
Cu această ocazie a înfăptuit Cadmus poate prima sa faptă eroică. Apropiindu-se de Oracolul lui Apollo, Cadmus l-a întâlnit pe însuși Zeus, în cea mai nefericită și umilitoare ipostază: înfrânt și mutilat de un monstru care tocmai se pregătea să-i dea lovitura de grație. Noroc cu eroul nostru care, începând să cânte din fluier atât de frumos, i-a atras atenția monstrului. De atât a avut nevoie Zeus. Profitând de clipa de neatenție a adversarului, a putut să-și recupereze fulgerul și să întoarcă în favoarea sa o luptă altfel pierdută. Așa l-a salvat Cadmus pe regele zeilor, care-i răpise sora. Pentru asemenea faptă, recunoștința lui Zeus ar fi trebuit să fie nemăsurată. Putea să-l facă nemuritor sau măcar să-i spună cum o poate găsi pe Europa. Nici una, nici alta. Sau poate că recunoștința zeilor vine în forme de care muritorii nu-și dau seama. Cert este că abia la Oracol află Cadmus că nu are sens să-și mai caute sora, dar să se ia după o junincă și, acolo unde ea va cădea moartă de oboseală, să ridice o cetate, iar țara aceasta nouă să o numească cu numele surorii lui.
Țara în care s-a oprit juninca s-a numit Beoția, nume derivat de la bou. Abia mai târziu, întreg perimetrul descris de fuga lui Zeus transformat în taur, purtând-o în spate pe sora lui Cadmus, se va numi Europa. Deocamdată însă, resemnat și ascultător, Cadmus urmează instrucțiunile Oracolului. Într-adevăr, într-un amurg, văcuța se opri în sfârșit și se culcă într-o poiană verde, mugind sfâșietor a moarte. Cadmus, care o luase înaintea unor tineri care-l însoțiseră încă de la plecarea din Fenicia, crezând că a ajuns la capătul suferințelor, sărută pământul făgăduinței și se gândi să mulțumească zeilor. Atunci află cel mai îngrozitor lucru cu putință: toți prietenii săi, înfundați într-o pădure și nimerind într-o peșteră, au fost sfârtecați de un balaur. Porni imediat într-acolo și ucise înfricoșătorul balaur. La sfatul Athenei, zeița înțelepciunii, îi semănă colții.
Unele variante ale mitului spun că din acești colți au răsărit literele alfabetului. E reflectată aici originea feniciană a alfabetului, suferința asociată învățării, dar și înțelepciunea care-l răsplătește pe cel deprins cu lumea literelor. Iată-l așadar pe Cadmus aducând oamenilor alfabetul. Din păcate, oamenii și-au amintit mai mult de Prometeu, care le-a adus focul, și mult mai puțin de Cadmus. Aceasta, poate și din cauză că mitul nu e suficient de consecvent. Căci alte variante ale lui ne spun că din colții balaurului au răsărit niște oameni puternici care, după ce s-au războit și ucis între ei, scăldând în sânge pământul Beoției, cei rămași în viață l-au ajutat pe Cadmus să întemeieze cetatea Theba. Abia acum s-au gândit zeii să-l răsplătească, și i-au dat-o de soție pe frumoasa Harmonia, născută din zei.
Dar nici de acum încolo viața lui nu a fost lipsită de necazuri. A avut fii și fiice. A suferit de pe urma fiicelor lui, dar mai ales de pe urma celei mai dragi dintre ele, neasemuita Semele, care, căzându-i cu tronc eternului îndrăgostit Zeus, transformat într-un foc strălucitor, a sfârșit în îmbrățișarea lui arzătoare. Dar unul din nepoții lui, un mare poet, opunându-se artei apollinice, a creat o nouă artă poetică și a fost ipostaziat ca zeu al vinului și veseliei, pe nume Dionysos…
Moartea lui Cadmus i-a fost la fel de anonimă, ca și viața; amintirea lui abia de mai răzbate dintr-o mare de nume de eroi răsfățați de imaginația urmașilor. Apropiindu-i-se sfârșitul, a dorit să fie metamorfozat în blândul șarpe domestic, șarpele casei. Deși pașnic și aducător de noroc, oamenii îl tratează ca pe orice șarpe, înfricoșați de el, gata oricând să-l ucidă. Un șarpe cuminte și contemplativ așa cum a fost, de fapt, în esența ei, firea lui Cadmus, nu este totuși scutit de reacția dușmănoasă a oamenilor. Aceștia, din necunoaștere, fie o iau la fugă, speriați de întâlnirea cu el, fie se căznesc să-l omoare, asimilându-l cu un pericol ce trebuie înlăturat.
Constantin Smedescu
