Nu sunt de acord. Atât.
Nu sunt de acord cu poetul care privește cotidianul de sus, cu nasul subțiat de metafizică și cu sufletul pus la uscat pe sârmă, ca rufele albe ale unei eternități de pensiune.
Nu sunt de acord cu aerul acesta de salon. Cu perdele grele. Cu tăcere solemnă. Cu poezia pusă în vază, schimbată din când în când, ca să nu miroasă.
Poezia nu are lift privat spre absolut. Nu urcă la etajul 7 al spiritului, unde câțiva domni aleși discută despre eternitate și verifică discret dacă li s-a adus cafeaua.
Poezia stă și jos. Mai ales jos.
În bucătărie. În stradă. În tramvai. Într-un pahar uitat pe masă. Într-o rană. Într-o gură care tace. Într-un om care își duce sacoșa ca pe o sentință. Într-o cameră unde cineva a murit, iar scaunul a rămas indecent de cuminte la locul lui.
Cotidianul nu este dușmanul poeziei. Banalitatea este. Aici se taie. Fără dantelă. Fără parfum critic. Fără acea cremă culturală unsă pe frază, cu care se acoperă astăzi orice neputință.
Am învățat asta nu din broșuri estetice. Nu din conferințe cu apă plată pe masă și fraze trase la dungă. Nu din piramide psihologice împinse în poezie ca un dulap într-o cameră prea mică.
Am învățat-o de la Arghezi. De la Vasile Copilu-Cheatră. De la oameni care știau că poezia nu se parfumează înainte de a intra în viață.
Arghezi mi-a lăsat în minte o propoziție ca o rană: poezia nu este o floare la care te oprești ca o albină. Poezia este un plug cu care rănești pământul. Altădată mi-a rămas de la el imaginea clopotului care sună când arde satul. Asta este. Nu floare. Nu vază. Nu parfum.
Plug. Clopot. Pământ rănit. Sat în flăcări. Omul stând între cenușă și cuvânt, fără manual de supraviețuire lirică.
Cine nu înțelege asta poate scrie frumos. Poate chiar foarte frumos. Dar frumosul acela rămâne uneori o perdea trasă peste lașitate.
Vasile Copilu-Cheatră era mai domol. Mai adânc. Cu fibră de Cotruș, nu de salon. Piatră și os. Pe alocuri, o umbră de Șt. O. Iosif trecută prin Ardeal, prin praf, prin durere. Îmi repeta până aproape de sfârșitul vieții că poezia este o rană permanentă. Doare. Pui mereu o alifie peste ea. O îngrijești. O acoperi. O aperi. Și tot nu se vindecă. Dar speră.
Așa am învățat eu poezia. Nu ca ornament. Nu ca salon. Nu ca exercițiu de admirație reciprocă între oameni care se citesc unii pe alții ca să nu rămână singuri la masă.
Arghezi nu s-a speriat de noroi. L-a luat în mână și a scos din el verb.
Copilu-Cheatră nu m-a învățat să fug din lume într-o ceață metafizică, unde toți par profunzi fiindcă nu se mai vede nimic. M-a învățat să văd fisura. Omul. Piatra. Satul. Rușinea. Umbra. Lucrul real. Rana care nu pozează, ci sângerează.
Exact invers decât se predică astăzi, uneori, cu voce gravă și cu mâna pe frunte.
Poezia nu este o sală de așteptare cu miros de spital. Este masa de operație.
Acolo nu vii cu trandafiri. Acolo vii cu bisturiu.
Cu mână sigură. Cu experiență. Cu sânge rece. Cu inimă fierbinte. Tai unde trebuie. Nu unde place publicului. Nu unde aplaudă criticul. Nu unde îți dă instituția o diplomă și o cafea rece la final. Pe masa de operație nu faci metafizică ornamentală. Acolo se vede dacă mâna tremură. Dacă știi anatomia suferinței. Dacă ai curajul să deschizi. Dacă știi să scoți puroiul fără să ucizi omul.
Poezia trebuie să deschidă țesutul vieții. Nu să-l mângâie. Nu să-l pudreze. Nu să-l explice până adoarme.
Eu am trăit poezia altfel. De la început. În Concordia, copil fiind, când am dictat primul meu poem fratelui meu, fiindcă eu încă nu puteam scrie. Acolo era poezia. Nu în academii. Nu în discursuri. Nu în reviste care se cred tribunale ale eternității și sunt, adesea, simple ghișee ale vanității.
Un copil nu știa încă literele, dar simțea deja rana cuvântului. Acolo începe. Înaintea caligrafiei. Înaintea diplomei. Înaintea pozei. Înaintea imposturii literare care vine mai târziu, bine pieptănată.
Am crescut într-o localitate minieră, Concordia, cu 3 limbi în casă și cu destulă realitate cât să nu mai am nevoie de estetici sterile. Prima mea poezie publicată în 1961, în „Luminița”, sub privirea atentă a lui Arghezi, nu a fost o intrare în seră. A fost intrarea într-un câmp unde plugul deja aștepta. Apoi Cheatră. Apoi viața. Apoi România care m-a declarat persona non grata fiindcă am spus ceva împotriva unei demolări morale și reale. Apoi Germania. Exilul. Clasa a XIII-a făcută din nou ca să fiu acceptat. Tehnica dentară. Medicina la Mainz. Cabinetul. Kastellaun. Boppard. Rinul. Limba română purtată ca o rană care nu se închide. Limba germană ca un instrument nou, rece la început, apoi ascuțit.
Poezia a fost sărăcie. A fost început greu. A fost muncă. A fost exil. A fost orientare într-o lume străină. A fost nevoia de a rămâne deasupra apei când apa nu avea niciun chef să te țină. A fost limbă pierdută și regăsită. A fost casă mutată dintr-un trup în altul.
Poezia nu este l’art pour l’art. Să fim serioși. Arta pentru artă este, de multe ori, scuza elegantă a celor care nu vor să se murdărească de viață.
Eu nu cred în poezia care își spală mâinile după ce atinge omul.
Poezia este observație reală. Exil. Luptă. Demascare. Atac împotriva nedreptății. Este felul în care îi arăți cu degetul pe nevrednicii care se simt vrednici și, mai grav, sunt tratați ca vrednici de alți nevrednici puși pe scaune înalte.
Asta doare. Trebuie să doară!
O poezie care te face prea iubit devine suspectă. Prea iubită. Prea comodă. Prea bună de pus în vitrină lângă paharele de protocol.
Poezia adevărată nu aleargă după critic. Nu se gudură lângă public. Nu se machiază pentru instituții. Nu se prezintă cuminte la masa unde se împart resturile gloriei oficiale.
În România, poetul ales se recunoaște uneori după felul în care așteaptă să fie invitat la masă. Și după cât de ofensat este când nu i se pune scaunul potrivit.
Nu.
Poetul nu este ales prin declarație. Nu prin poză. Nu prin eșarfă. Nu prin vocea gravă de la lansări. Nu prin gașcă. Nu prin revista care îl unge cu miere până nu mai rămâne piele, ci doar lipici cultural.
Poetul este ales, dacă este, de limbaj. De rană. De necesitate. De ceea ce rămâne după ce cade teatrul.
Și fiindcă tot vorbim despre cum se vede poezia din afară, nu din oglinda proprie, să nu ne prefacem că nu există urme.
Au scris despre mine Crohmălniceanu, Eugen Simion, Copilu-Cheatră, Ștefan Borbély, Dumitru Micu, Marin Mincu, Gheorghe Bulgăr, Emil Manu, Sorescu și alții.
Nu fiindcă le-am bătut la ușă cu buchetul în mână. Nu fiindcă am servit cafeaua potrivită în anticamera potrivită. Ci fiindcă au simțit acolo o limbă lovită de altă limbă, o poezie trăită între 2 maluri, între 2 mame, între 2 dureri, între 2 feluri de a nu aparține complet nicăieri.
Crohmălniceanu a văzut această dublă hrănire. Eugen Simion a făcut din limba maternă și limba poeziei un caz. Cheatră a scris despre lacrima aceea după înger. Borbély a intrat în umbra cuvintelor. Dumitru Micu s-a oprit asupra poeziei mele. Marin Mincu a vorbit despre poietica anti-lucrurilor.
Nu inventez asta. Există. Scris. Tipărit. Uneori îngropat în bibliografii, unde literatura respiră mai greu decât la mese festive, dar respiră mai curat.
Am stat 33 de ani în Uniunea Scriitorilor din România. Destul. Prea destul.
Apoi m-am retras. Nu din capriciu. Din protest.
Fiindcă nu am vrut ca munca mea, traducerile mele, cărțile mele, viața mea de punte între limbi să fie confundate cu grăsimea instituțională, cu mica economie de influență, cu acea gospodărie literară unde unii se simt nemuritori fiindcă au cheia de la bufet.
Am primit recunoaștere de la oameni care au prețuit adevărul. Nu de la instituția care își iubește mai întâi propriul stomac.
Și e bine așa.
Mai curat. Mai greu. Dar mai curat.
Nu sunt de acord nici cu povestea aceasta că poezia trebuie judecată numai după ce a supraviețuit 2000 de ani.
Frumos. Mare. Lustruit. Aproape funerar.
Dar fals, dacă devine singura măsură.
Nu orice poezie trebuie să ajungă în anul 4000 ca să aibă dreptul la viață. Sunt texte care ard într-o epocă. Sunt poeme care nu ridică monumente, dar aprind o clipă. Iar clipa, uneori, spune mai mult decât marmura.
Marmura are și ea vanitatea ei. Stă dreaptă. Se crede eternă. Apoi vine timpul și râde încet.
Poezia poate fi catedrală. Dar poate fi și baracă luminată noaptea. Poate fi rugăciune. Dar poate fi și rechizitoriu. Poate fi cântec. Dar poate fi palmă. Poate fi plug. Poate fi clopot. Poate fi rana aceea pe care pui alifie și tot nu se vindecă.
Nu sunt de acord nici cu piramida lui Maslow pusă ca scară de serviciu pentru poezie.
Asta e frumos pentru seminarii. Pentru scheme. Pentru oameni care au nevoie de o tablă ca să înțeleagă sângele.
Poezia nu locuiește igienic la „trebuințele superioare”. Nu stă cu papuci curați între autorealizare și transcendență, ca într-un apartament bine încălzit al spiritului.
Poezia urcă. Dar mai ales coboară.
Coboară în foame. În rușine. În eros. În boală. În moarte. În revoltă. În credință. În absență. În exil. În sat. În sala de operație. În biografia care nu cere voie criticii ca să existe.
Cine o trimite numai sus o sterilizează. O parfumează. O face respectabilă.
Iar poezia prea respectabilă miroase a salon aerisit după ce a fost evacuată viața.
Nu sunt de acord nici cu ideea că postmodernismul distruge automat eul.
Prea comod. Prea rotund. Prea ușor de spus de la catedră.
Postmodernismul a spart eul. L-a ironizat. L-a pus între oglinzi. L-a făcut uneori fertil, alteori ridicol.
Problema nu este postmodernismul. Problema este epigonul lui. Omul mic care își fotografiază rana și crede că a descoperit tragedia universală.
Eul nu trebuie scos din poezie. Dar trebuie depășit.
Un eu care rămâne numai eu este o cameră fără fereastră. Se sufocă. Face igrasie. Miroase a importanță personală.
Poezia nu începe cu „eu sufăr”. Poezia începe când suferința mea nu mai este doar a mea. Când devine semn. Când devine rană comună. Când cineva citește și spune, fără să te cunoască: da, aici am fost și eu.
Nu sunt de acord nici cu fuga de realitate.
Poezia nu trebuie să fugă de realitate. Trebuie să o străpungă.
Realitatea brută nu este încă literatură. Dar nici fuga de realitate nu este literatură.
Prima duce la proces-verbal. A doua la abur solemn. Între aceste 2 prostii elegante se află poezia.
Un tramvai poate fi doar tramvai. Sau poate fi singurătate pe șine. O farfurie murdară poate fi doar farfurie. Sau poate fi dovada că cineva a trăit acolo, a plecat, a murit, a uitat, a fost uitat.
Depinde cine scrie. Și cu ce risc.
Nu sunt de acord nici cu tonul apocaliptic prin care poezia de azi este aruncată aproape toată la gunoi.
Da, există multă poezie slabă. Enorm.
Există confesiune crudă, fără formă. Există poezie de rețele sociale. Există suspin cu alineat. Există fragilitate purtată ca legitimație. Există texte care nu sunt poeme, ci notificări emoționale cu rânduri rupte. Dar nu toată poezia actuală este gunoi. Există poeți buni azi. Discreți. Fără gașcă. Fără trompetă instituțională. Fără prieteni de comisie. Fără acea frumoasă artă românească de a pupa mâna exact acolo unde mâna devine mecanism de distribuire.
Există poezie bună. Numai că nu face gălăgia potrivită. Nu bate la ușile potrivite. Nu linge clanța potrivită.
În sfârșit, nu sunt de acord că povestirea întâmplărilor exclude poezia. Întâmplarea brută nu este poezie. Aici, da, suntem de acord.
Dar întâmplarea trecută prin formă, ritm, tensiune și necesitate poate deveni poezie.
Balada a făcut asta. Elegia a făcut asta. Poemul dramatic a făcut asta. Poezia confesivă mare a făcut asta.
Dacă doar povestești ce ți s-a întâmplat, rămâi în conversație.
Dacă întâmplarea se rupe de tine, capătă formă și începe să-i doară și pe alții, intri în literatură.
Asta am învățat eu.
Nu din teorie moale.
Din viață. Din Arghezi. Din Copilu-Cheatră. Din Concordia. Din exil. Din medicină. Din traducere. Din luptă. Din acea muncă lungă, uneori ingrată, de a duce literatura română în limba germană, în timp ce acasă unii descopereau foarte târziu că existența mea nu încăpea bine în contabilitatea lor de merite.
Am tradus. Am editat. Am dus autori peste graniță. Uneori pe banii mei. Pe nervii mei. Pe timpul meu. Pe viața mea. Și da, uneori am primit tăcere. Tăcerea aceea grasă. Mulțumirea nerostită. Recunoștința care stă acasă fiindcă afară plouă. Dar și tăcerea intră în poezie.
Ca dovadă. Ca probă. Ca puroi.
Poezia trebuie să producă o formă de cunoaștere. Da.
Trebuie să depășească simpla biografie. Da.
Trebuie să atingă uneori steaua. Da.
Dar nu accept poezia fără noroi.
Nu accept poezia fără om.
Nu accept poezia care nu deranjează pe nimeni.
Nu accept poezia care se vrea iubită cu orice preț.
Poezia trebuie să atace. Să descopere. Să acuze. Să trăiască.
Și, mai ales, să fie trăită.
Nu scrisă cu mănuși. Nu servită la rece. Nu parfumată. Nu îmblânzită.
Poezia adevărată nu cere voie.
Intră. Taie. Lasă sânge. Lasă lumină.
Cine scoate noroiul din poezie scoate omul din ea!
Christian W. Schenk
