Am fost plecată puțin și, când m-am întors, mi-am dat seama că a venit primăvara. Dimineață, m-am trezit în gânguritul guguștiucilor din cireșul de la fereastră și chiar al celor de mai încolo, de peste drum, din grădinile vecinilor. Și liliacul a prins muguri care au să plesnească în curând, de atâta bucurie…
Pe stradă, țigăncușe cu fuste de catifea neagră până la glezne și basmale albe, cu ciucuri rebeli pe frunte, mă îmbie cu ghiocei ce-mi surâd voioși, rânduiți frumos în coșulețele împletite din crenguțe fragede de brad.
Primăvara dăduse semne și pe malul Cernei, acolo unde fusesem plecată preț de vreo săptămână. Și aici localnicii se pregăteau s-o întâmpine cum se cuvine…
Așa că, Petru, un proaspăt pensionar, ce se îndeletnicește acum cu taximetria, s-a gândit să primenească grădina socrului său, badea Todor. Astfel că, într-una din zile, i-a zis acestuia: „Prunii ăștia n-au mai rodit de doi ani. Am să intru cu drujba în ei…” „Nici gând”, sare ca ars badea Todor. N-ai să tai nicio creangă!”
Primul impuls al lui Petru a fost să riposteze. Să-și susțină cauza… Și-a dat seama, însă, repede, că pentru bătrânul Todor fiecare creangă din fiecare copac înseamnă o parte din sufletul acestuia. Pe toate bătrânul le văzuse crescând, acoperite de albul zăpezilor de altădată sau de cel al florilor din fiecare primăvară… „Deci, asta nu se poate, băiete!”
„Dar, măcar dudul din fundul grădinii”, mai face Petru o încercare. Nu apucă, însă, să-și termine gândul rostit cu voce tare că socrul său ia efectiv foc.. „Ce? Dudul!? Păi, tu știi cât de greu am făcut eu rost de el? E un soi aparte, care nu crește oriunde…” Și începe să depene o frumoasă poveste a dudului… Și emoțiile-l cuprind, și sufletul îi tremură… Era un prunc fata cu care se însurase Petre, abia începea să meargă când dudul prinsese rădăcini în grădina lui Todor de pe malul Cernei…
Așadar, și dudul va fi „tăiat”… Nu! Nu din rădăcini, nu de la pământ, ci de pe lista de tăiere a ginerelui său. Și uite-așa, badea Todor are toate șansele să vadă, și în această primăvară, înflorind toți prunii, merii și cireșii…
Cât privește celelalte primăveri, numai Dumnezeu știe… Până atunci, primăvara îmbrățișează pământul. Guguștiucii continuă să gângurească în cireșul de la fereastra mea, iar ghioceii îmi vor zâmbi din coșulețele împletite din crenguțe de brad. Pentru că eu cred în venirea primăverii…
Ce frumos zicea cineva: „Nu poți să crezi în venirea primăverii, dacă, în sufletul tău, nu s-a topit zăpada!”
Prof. Elena Sîrghie
