Dedicată românilor din Diaspora
Aș vrea să-ți fur privirile vacante
Și-apoi noblețea din melancolie,
Să-ți fredonez, în tempo rar – andante –
Un cântec trist, duios, o elegie.
Nu vreau să-mi dai nici diplome, nici premii,
Ar fi un gest zadarnic și caduc,
Sunt un pribeag ascuns în vidul vremii,
Ce vrea să doarmă într-un cuib de cuc.
Sunt trist, ești tristă – zări fără lumină,
În simetria noastră de destin,
Și nu-ți pretind decât o vizuină
La tine-n prag, ca să mă simt deplin.
Nu-ți cer nimic din ce nu-mi aparține,
Nici să m-așezi pe-al culmilor zenit,
Vreau doar ca dorul ce se zbate-n mine,
Să mi-l alini, să-mi zici „Bine-ai venit!”
Știi doar că-n viața mea nu am cerșit,
Nici mila ta, nici amabilitatea,
Eu vreau ca-n nesfârșitul tău sfârșit,
Să îmi îngrop urgent fatalitatea…
Un petic mic de cer, atâta-ți cer,
Și-o claie de țărână descântată,
Și angajează-mă ca grănicer,
Tu, țara mea, etern abandonată.
Iar dacă mă primești din nou acasă,
Nu-ți cer să-mi tai vițelu-acela gras,
Mă lasă doar să strâng de pe o masă,
Firimiturile care-au rămas…
Din pâinea politrucilor obraznici,
Care ți-au împlantat pumnalu-n spate,
Și de la masa grofilor fățarnici,
Ce ți-au furat și sarea din bucate.
Și-apoi, eu rogu-te, înstrăinato,
Să dăm deoparte zilele amare,
Să pot să-ți cânt, în tempo – ostinato –
Un cântec mistic, de eliberare…
Dumitru Sârghie
