AcasăPoemul de duminicăCĂȚELUL PĂMÂNTULUI

CĂȚELUL PĂMÂNTULUI

Înăbușit de strâmbătatea lumii,
Vorbesc în șoaptă despre bucurii,
Dar tot mai cred că-n noapte-ai să revii
Să latri iar, din hău, cățel al humii.

Eu plec din nou cu inima-mi pustie,
Pe-același drum nedefinit și rău,
Da-n suflet, Doamnă, cald – numele Tău
Eu tot mai cred că-ncet o să-mi revie.

S-a tulburat pădurea, izvorul s-a-ntristat
Și lăcrămează cerul de strâmbătatea lumii,
Zadarnic bate ploaia și mă înjură unii,end net
Eu venerez lumina, chiar dacă s-a-noptat.

Pieziș și singur prin ciulini înot
Și zău, eu știu, că lupta-i inegală,
Dar am ales demult calea regală
Și-atunci, când nu se poate, eu mai pot.

De strâmbătatea lumii greu respir
Și sunt lipsit de bucurii primare,
Dar îmi apare veșnic pe cărare,
Trecut prin aur, al Speranței fir…

Cățel al humii chiar de mă socoți,
Te latru Doamnă-n numele Tandreții
Și venerez lumina dimineții…
Se cheamă-atunci că poți când nu mai poți!


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments