Fiindcă n-au murit la timp, au devenit o povară. O cifră în plus într-un tabel grăbit. O greșeală de sistem. O realitate care încurcă planurile altora. Li se cere socoteală pentru fiecare bătaie de inimă care a mai continuat să bată, dincolo de ce era „prevăzut”.
Ei nu se revoltă. Nu țin pancarte. Nu cer nimic. Doar continuă să meargă încet, cu o demnitate de care nimeni nu mai are nevoie. În tăcerea lor e o blândețe care nu se mai poartă. În palmele lor – o muncă uitată. În ochi – o rană veche, nevindecată.
Sunt trași la răspundere pentru că trăiesc. Pentru că îndrăznesc să respire aerul altora. Pentru că încă își amintesc. Și pentru că nu au murit când le era „rândul”.
Statul le numără zilele cu pixul, și le taie din ele cu nepăsare birocratică. Li se scad drepturile. Li se adună umilințele. Îi așază la cozi, le pun în față formulare, și le oferă, în schimb, doar tăcere.
Într-un colț de parc, pe o bancă roasă de ploi, se mai vede uneori un trup strâmbat de ani. Un baston sprijinit pe lângă genunchi. O geantă cu pastile. Și o pălărie lăsată pe genunchi, ca un semn că omul acela încă mai respectă lumea, chiar dacă lumea nu-l mai respectă pe el.
Când nu vor mai fi, va rămâne în urma lor doar o liniște grea, ca o vină. O pălărie uitată în ploaie. Un fotoliu gol. Un abonament de autobuz nefolosit. Și o întrebare mută: Ce am făcut din mila noastră?
Ei sunt cei care nu mai încap în lume.
Dar lumea, fără ei, n-ar fi avut niciodată inimă.
Dumitru Sîrghie
