Lelea Safta se trezi, ca de obicei, când genele dimineții i se zbătură, alene, în geam. Mai lenevi, însă, preț de vreo jumătate de oră, că prea o dureau toate oasele. Ieși apoi din așternuturi. Își limpezi ochii cu apa din găleata de tablă, lăsată de cu seară în răcoarea nopții. Până termină de potolit orătăniile prin ogradă și de scuturat puțin prin casă, soarele se înălțase de-a binelea pe cer. Tocmai ce terminase de strâns basmaua sub bărbie și de aranjat șorțul peste fusta neagră încrețită în talie, când, de undeva din drum, preț de câteva case, după cum socoti ea în grabă, răsunară zgomote asurzitoare încât păsările și animalele din gospodărie se speriară și începură să se zburătăcească prin curte, vorbind fiecare pe limba sa. Așa că, musai să iasă să vadă ce se întâmplă.
Păși cu grijă în tindă. O dată, pentru că, un picior o cam lăsase, se betegise rău. Apoi, pentru că îi era teamă ca să nu se rupă, cumva, vreo bucată din pridvor sau din scara ce dădea în curte. Căci, și casa se cam șubrezise. Mai ales de când lelea Safta rămăsese singură. Copiii se duseseră pe la casele lor, unii chiar pe alte meleaguri. Iar omul îi plecase și el. Se odihnea, de ceva vreme, pe culmea dealului din sat, lângă biserică. Biserică, pe care lelea Safta o vedea din ogradă, mai ales, când era senin și, aceasta, strălucea în lumina soarelui. Așa că, deseori vorbea cu omul ei: ,,Te dusă-și, Ioane, și mă lăsași singură…”
De câte ori nu se certaseră și se amenințaseră, chiar se și blestemaseră care să se ducă primul la ,,locul luminat” de pe deal. Acum, însă, Saftei îi părea rău de vorbele spuse la mânie. Ieși, în sfârșit, în curte și șontâc, șontâc, târâind piciorul beteag, ajunse la poartă. Unde, aproape ajunse și… zarva. O ceată de bărbați și femei, oameni tineri și mai puțin tineri dar, sigur, buni de muncă, unii țipând în gura mare, alții într-un fel de pâlnie: „Trăiască…!”, ,,Votați…!”. Cât putuse să înțeleagă biata femeie. Obosită de atâta târâit, dădu să se așeze pe banca lipită de gard. Când, pe podețul de peste șanț, înaintară spre ea trei vlăjgani. Pe unul îl recunoscu imediat. Era Vasile a lu’ Cârlanu. Un zdrahon de bărbat căruia i se dusese buhul că era recalcitrant și că umbla, întotdeauna, cu un șiș la brâu, doar, doar o găsi vreo conservă să o deschidă. ,,– Ce faci, lele Saftă”?, o întrebă acesta cu un glas atât de mieros, încât Safta rămase cu gura căscată nemaiapucând să răspundă ceva. Așa că Vasile continuă: ,,Uite aici pe d-nul Gigi Belea… Îl știi de la televizor. Cel de face minuni, îi ajută pe toți amărâții… Și dumnealui este Georgică Speriatu, viitorul președinte al țării. Și îi băgă sub nas un carton cu poza acestuia și cu ceva scris negru pe alb, prea mărunt, însă, ca Safta să poată descifra chiar și cu ochelarii. „– Așa maică, și ce pățârăți?, zise lelea nedumerită de venirea lor la poarta ei.
Fără să o ia în seamă, cel din poză, că nu-i reținuse numele, se grăbi să constate, ca și când Safta nu-și dădu-se seama: ,,– Lele, da ți s-a cam șubrezit casa, ai?” ,,– Păi de, maică, dacă sunt și eu singură și bătrână… „– Auzi, mata să-ți iei buletinul și să vii la noi, să te treci pe listă că îți facem noi casă nouă…” „– Vai dă mine, maică, păi mie casă nouă îmi mai trebuie? Poate vrun loc dă veci. Și dacă îmi mai faceți și vrun cavou, mulțumesc și bogdaproste”.
Ca la un semn, cei trei magi de la… Răsărit, de pe podeț, izbucniră în hohote de râs: ,,– Ai, bre, și mata, chiar așa…?” „– Da, uite, ca să nu mor proastă, unde aveți de gând să faceți casele?” „– La marginea satului. Acolo ne ducem să-i spunem primarului de câți metri avem nevoie, să măsurăm…” ,, – Aoleu, păi acolo e izlazul comunal. Chiar să vrea primarul, nu vi-l poate da” „– Ce vorbești, bre, acilea?. Atât îi trebuie, că l-a luat mama dracu!”, se zburli „viitorul președinte”. Și continuă: ,,Păi el nu știe cu cine se pune?…”.
Pâlniile începură iar să țipe, semn că zurbagiii pierduseră prea mult timp și, se pare și cam degeaba, cu lelea Safta. Așa că alaiul se puse în mișcare. Lelea Safta, rămasă cu poza-n brațe și-o apropie cât putu de ochi. Un fior o trecu pe șira spinării: „Apără-ne, Doamne, ce uitătură are. Îți îngheață sângele-n vene!”, gândi ea, grăbindu-se să intre-n curte.
Elena Sîrghie
