Când cerul copt își scutură, cu rost,
În hăul nesecat, stelele-i coapte,
E Omul singur, trist, stingher, anost,
În petecu-i de cer, plângând în noapte…
Nefericit, prin propria-i natură,
Alunecând pe inima-i de gheață,
Satana iese din afundătură,
Dând curs prea-ispitirilor la viață.
Nu-i singur, în pornirea lui grăbită,
Căci dracu-i la-ndemâna tuturora,
Și-atuncea lumea frustă, învrăjbită
Iese, ca să-l asculte în Agora.
Tentat, o rugă Domnului s-aloce,
Smerit, Omul cel trist, într-un răsuflet,
Citește-n semnul clipelor veloce
Cum înfloresc ideile în suflet.
Nu-i însoțit, nici singur nu-i. E duh!,
Devoalându-și Chipul și Priința,
Etern, Iisus plutește prin văzduh,
Barând Satanei drumul, eliberând Ființa.
Mă-ntreb înfrigurat și mă frământ,
În dimineți, când înflorește pomul:
Cine-i mai singur, oare, pe pământ –
Satana, Dumnezeu sau Omul?
Dumitru Sârghie
Dumnezeu şi cu omul, pentru ca tu, care nu esti om, esti cu satana ! Asta e poezie! O fi profesiunea ta de credinta?! Ma, omule, daca ai credinta, nu judeca pe altii, ca din ce faci si scrii nu pare ca ai capacitatea necesara şi nu esti îndreptatit! Mai mergi pe la manastire!