Lena privea, aparent liniștită, la prima ninsoare, din această iarnă, ce se așternea peste oraș. Nu știa de ce, dar, nu se bucura ca altădată. Ba, dimpotrivă, parcă, mai curând, împărtășea tristețea celor doi guguștuci, zgribuliți, din copacul de la fereastră. Deși erau împreună, cei doi, păreau a fi, de fapt, fiecare în singurătatea sa. Lena simți, astfel, că între ea și cele două păsări se înfiripa un fel de pod al nefericirii ce trecea prin geamul ferestrei. Un pod făcut din dezamăgiri, neîmpliniri și chiar frustrări. Un pod ca de gheață ce nu avea legătură cu iarna de afară ci, mai degrabă, cu înghețul din sufletul ei. Sufletul gol al Lenei părea că , de data asta, nu mai putea fi umplut cu emoțiile frumuseții de afară. Nu-i mai spuneau nimic copacii împodobiți cu albul zăpezii, bucuria copiilor sau omul de zăpadă de pe alee… Nimic… Nici chiar orhideea de la fereastră ce își revărsa, cu atâta generozitate, florile la fel de albe ca omătul de afară.
Avea , de ceva vreme, o apăsare pe suflet. Constatase, cu tristețe, că ea exista doar pentru ceilalți. Era acolo doar pentru ei. Cei din preajma sa se mulțumeau cu zâmbetul ei de complezență și atât! Niciunul dintre ei nu avea timp sau nu se gândea să-i ,,citească”, atent, și privirea care le-ar fi spus adevărul despre zbuciumul interior. Lena simțea, cu fiecare zi, cum se pierdea pe sine. Oftă adânc lăsând pe geam o pată mare rotundă ușor opacă. Avu imboldul de a scrie, în această urmă a sufletului, toate neîmplinirile și dezamăgirile ei. Se opri însă dându-și seama că, de fapt, nimeni nu este de vină pentru starea ei de spirit. Știa că dacă o parte a corpului ei fizic ar fi avut de suferit cei apropiați i-ar fi sărit, imediat, în ajutor. Dar, pentru suflet, nimeni nu avea timp și nici soluții. Sufletul trebui să ți-l salvezi singur, conchise Lena, în sinea ei. Evident, cu ajutorul lui Dumnezeu dacă știi să îl asculți când îți vorbește.
Zbaterea de aripi a uneia dintre păsări destrămă șirul gândurilor Lenei. Zăpada scuturată , astfel, de pe crengi, forma, în cădere, o mirifică perdea de nea! Apoi, o rază de soare alunecă printre crengile copacului aureolându-i alba coroană.
Tot acest spectacol al naturii îi lumină, dintr-o dată, chipul blând, pe care apăru chiar un zâmbet firav. Până la urmă, gândi ea, ceea ce contează este din ce perspectivă privești viața. Și, câteodată, pentru schimbarea acesteia nu este nevoie decât de o astfel de clipă de dumnezeire.
Prof. Elena Sîrghie
