La sfârșitul mijlocul lunii august (sâmbătă, 16 august a.c.), Muzeul Sătesc din Chilia Făgețelului avea să fie din nou însuflețit de cei care l-au iubit și respectat pe cel care a fost marele artist popular al României, Nicolae Nica.
Sufletul viu al acestei comemorări a fost Nușa Cantemir, fiica artistului, secondată – ca întotdeauna, în ultimele două decenii – de iubitorii de neam românesc și de cultură ai Slatinei noastre profunde, Valeru Ciurea, Florian Dumitrescu, director CJCPCT Olt, și, respectiv, Laurențiu Guțică, directorul Muzeului de Istorie al județului Olt.
Au fost prezenți la această manifestare de mare importanță pentru o eventuală istorie a culturii populare oltenești personalități ale spiritualității argeșene, între care îi amintim pe prof. Mihail Disescu, dacologul ing. Octavian Brătan, col. Nicolae Perniu, prof. Mihai Ghițescu (veteran de război), scriitorul și artistul plastic Constantin Samoilă.
Din județul Olt, n-a lipsit nici publicistul slătinean Dumitru Sârghie, cel care a avut fericita inspirație să publice volumul „Trei mari artiști ai județului Olt: Nicolae Nica, Constantin Nițu și Ion Crețeanu”, înainte de obștescul sfârșit al celui supranumit Brâncuși al Oltului – Nicolae Nica.
Cei prezenți în lăcașul sus-amintit au vorbit despre Omul Nicolae Nica și despre inestimabila valoare a operelor sale, subliniind patriotismul, genialitatea și caracterul artistului, precum și contribuția acestuia la conservarea, pe plaiurile noastre sudice, a valorilor morale și spirituale coborâtoare din măreția artei populare oltenești.
Nicolae Nica s-a născut în ziua de 7 februarie 1917, în satul Chilia din comuna Făgețelu, într-o familie de țărani frumoși la gând, la trup și la faptă. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial, purtându-și cu eroism crucea și gândindu-se mereu la țara lui. La 24 mai 1943, în încleștarea luptelor de la Melitopol, împreună cu mai mulți camarazi de-ai săi, sergentul Nicolae Nica a fost luat prizonier.
A îndurat atunci tot ce au putut însemna suferințele, tragismul și ororile lagărelor bolșevice. Drept răsplată pentru eroismul său, repurtat în luptele din Răsărit, comuniștii români i-au promis, în batjocură, că – după război – îl vor angaja la o fabrică de lanțuri… așa cum ne-a declarat cândva însuși marele artist.
Ziua de 25 mai 1948 avea să fie ziua eliberării. După ani de suferințe, iată că – în sfârșit – Nicolae Nica, cu lacrimi în ochi, a putut să sărute cu patimă pământul țării sale. Mai târziu, în plin comunism, începând cu anul 1959, frecventează cursurile Școlii Populare de Artă din Pitești, secția Sculptură, pe care le definitivează în anul 1963.
Din anul 1965, Nicolae Nica se apleacă cu patos spre activitatea de cercetare și colecționare a unor vestigii istorice de pe teritoriul comunei sale și din împrejurimile nordice ale județului Olt, înființând, în 1975 (lucru rar întâlnit atunci prin comunele devastate de comunism ale patriei), Muzeul Sătesc din Chilia. A contribuit astfel decisiv la salvarea patrimoniului istoric și etnografic din Nordul județului Olt.
E mult, e puțin? Oare cine poate să-l judece pe artist? Poate Dumnezeu și neamul său, așa cum ar spune Petre Țuțea…
S-a stins din viață în ziua de 8 iulie 2014, strângând la piept fotografia Mareșalului Antonescu, plângând cu lacrimi mari fierbinți soarta acestuia și implorând-o pe Nușa, fiica sa, să lupte, cu toate puterile, pentru reabilitarea imaginii celui care a fost executat pe nedrept la 1 iunie 1946.
Tot atunci, la moartea sa, Nicolae Nica a lăsat cu limbă de moarte să fie incinerat precum vechii daci, iar cenușa sa să fie azvârlită în proximitatea muzeului căruia i-a închinat propria viață.
În urma sa au rămas lucrări de-o valoare inestimabilă, acest Brâncuși din Chilia Făgețelului părând a fi ultimul purtător al ideii naționale de a nu lăsa să se piardă și să se uite nimic din tot ceea ce a însemnat curgerea noastră prin istorie, dar și de a isca, pentru Oltenia și pentru întreaga lume, frumuseți noi, obiecte de înaltă artă populară venite din eternitatea sufletului acestui popor greu încercat.
Muzeul său, cu sute de piese, a căror valoare este egală cu greutatea lor în aur, poartă patina și patima anilor și a generațiilor care, în mersul lor prin istorie, și-au încrustat și acordat în lemn, os și piatră, lut și fier, bucuriile și tristețile, lacrimile și cântecul, jocurile și obiceiurile, viața și moartea, dar – mai ales – focul interior al olteanului din această zonă, pe care acest artist de excepție l-a surprins în plenitudinea creației sale.
Parcă îl auzim spunând: „Aceasta este vatra muzeului nostru. De mii de ani trebuia să fie aici muzeu. Uitați-vă: toate cele trei tipuri de topoare. Am făcut o lucrare despre Horea, Cloșca și Crișan, pentru că eu am fost chiar pe locul unde au fost executați. Toate lucrările au o mare importanță. Toți spuneau că fac niște prostii, dar uite «prostiile»… Am lucrat mult pentru ele.
Când am venit din Rusia, în 1948, după aproape zece ani de zile, am găsit acest butoiaș pe care scrie Nica Nicolae-1938. Atunci, când l-am făcut, căutam dragostea de frumos. Noi ce facem azi? Cerșim și furăm! Anul acesta se împlinesc 30 de ani de când s-a deschis muzeul și vrem să edităm o carte a muzeului. Uite, primul Joc de Căluș pe care l-am făcut. Niciodată nu m-am săturat de a face așa ceva. Am mai multe ipostaze… Am fost cu Călușul transfigurat în lemn la un concurs, la Botoșani. Cineva din juriu mi-a dat o notă proastă, iar altul m-a invitat la un hotel din Botosani și mi-a spus că trebuia să-mi dea o notă meritorie. M-a îndrumat să fac contestație, dar nu am fost de acord. Timpul este cel mai bun judecător, mi-am zis atunci.
Pe drum, venind acasă, m-am gândit cum să sculptez timpul și până acasă am făcut schița. M-am gândit cum să fac să opresc timpul în loc și cum să mă oprească timpul pe mine în loc… Mi-a reușit acest proiect… Pe urmă, le-am spus celor care mi-au dat note proaste că m-au ajutat să fac cea mai frumoasă lucrare din viața mea. Prima lucrare pe care am făcut-o pentru țara mea a fost Miorița. Am mai făcut o lucrare care exprimă un cap de bărbat, ce are în cap o casă, o femeie și un copil. Ce are bărbatul în cap? Familia! Am făcut tabloul meu de jertfă. Prin prelucrarea asta, am scăpat de frică! Am lucrat și în os. Prima lucrare în os mă arată pe mine și pe mama, și îmi amintește de tatăl meu, care punea condiții să îi aducem apă de la un anumit puț. Sunt foarte multe lucrări mai greu de explicat.
De exemplu, o lucrare în care cei doi tineri se întâlnesc, în față se iubesc, dar iubirea lor trebuie să dureze și la bătrânețe, lucru care nu se întâmplă întotdeauna. Cum a fost cazul meu. Maternitatea, continuitatea vieții… Am realizat și zidirea Anei de către Meșterul Manole. Cei doi nu au fost la un loc amândoi, dar iubirea lor am reușit s-o captez… Uite aici, legământul între femeie și bărbat – ei sunt inseparabili, nu pot trăi unul fără altul.
Dacă dați cu pietre în mine, nu mă omorâți, mă martirizați. Eu mor fericit. Vreau să spun vă că mama nu știa să numere. Mama n-a făcut carte, dar îți spunea exact câte coturi de pânză ies, atunci când țesea la război. Și acum țin minte că tata știa toate stelele de pe cer și mi le arăta seara. Oamenii nu erau proști, chiar dacă nu știau să scrie sau să citească…
Nu a știut nimeni de ce am adunat aceste pietre. Să se dovedească câtă forță mecanică trebuia să aibă un motor pentru a împinge această piatră. Le-am strâns ca pe niște documente, ca pe niște martori, care ne vorbesc prin tăcere. Pietrele nu sunt martori capabili să mintă, ci ne vorbesc prin tăcere. Nu am pretins și nu voi pretinde la nimeni nimic, pentru tot ce am făcut pentru țara mea!”
(Dumitru Sârghie, „Trei mari artiști populari ai județului Olt”, Editura Hoffman 2013)
Dumnezeu să-l odihnească în pace!
N.R.: În fiecare an, în ziua de 1 iunie, la Chilia se vor organiza manifestări întru comemorarea celui care a fost artistul popular de excepție Nicolae Nica!
LINIA ÎNTÂI
