Artistul Constantin Nițu, gârbovit ca un semn al întrebării, trăiește astăzi ca un pustnic, trăiește cu spaima că, din când în când, îl „calcă” răufăcătorii, furându-i câte ceva din marea și importanta lui colecție, ultima dată furându-i chiar banii de înmormântare.
Am trecut, din nou, pragul lui Constantin Nițu. Când ne-a văzut, ochii lui s-au înseninat de bucurie. Nu-l mai văzuse nimeni de câteva luni. Ne-a poftit în pridvorul care prelungește bucătăria lui de vară și a început să plângă. Să-și plângă neputința de a-și mai apăra Tezaurul, să-și plângă boala care i-a năpădit trupul firav, să-și plângă neamul și istoria lui zbuciumată.
A avut puterea să ne omenească, așa cum a făcut de fiecare dată când am pășit în „imperiul său spiritual” și ne-a dezvăluit, cu lacrimi amare, faptul că nu mai are forța să scrie povestea vieții sale intitulată „Crucea Trandafirului Alb”.
Aducem astăzi în atenția cititorilor interesați al doilea fragment din „Crucea Trandafirului Alb”, făcând un apel către autoritățile județene din Olt ca – măcar acum, în al 12-lea ceas, să încerce a salva „Tezaurul de la Cornățelu”.
«CITITORULE,
Greu să te angajezi, să începi să scrii o carte, e prea pretențios, întâi s-o vezi tipărită și nici atunci nu e desăvârșită, căci se mai găsesc destui oameni «destoinici», care știu să judece pe nedrept scrisul.
Fii bun și insistă să citești încercarea mea de a trata o istorică și rară consemnare, unică, cu un parfum particular, păstrând amprenta pământului pe care m-am născut. Poate vei fi priceput într-ale cititului aruncându-te printre rânduri, vei descoperi valoarea cuvintelor mele. Mă străduiesc să nu înșirui cuvinte care nu vor valora nimic sau gogonate minciuni. Nu voi face așa ceva, pentru că, din suflet urăsc minciuna și, mai mult, pe mincinoși.
Genealogic, nu-mi pot stabili configurația arborelui neamurilor mele. Nu-mi amintesc ca cineva din înaintași să se fi ostenit să stabilească un vag arbore genealogic pe baza unor documente. Documentele au fost distruse cu bună știință, spre a nu fi folosite de comuniști.
După cercetările mele, în neamul meu se găsesc o sumedenie de minorități naționale, cum ar fi: greci, sârbi, maghiari, bulgari, sirieni etc.
Din încrengăturile frânte, printr-o reconstituire firavă, se cunoaște, la anul 1750-1751, o familie compusă dintr-un anume STOICA și RAFIRA, care se știe că mai avea un fiu. STOICA, spunea bunica după tată, ar fi fost STAICO, de origine macedo-aromână. El și soția au fugit din Iran – Silvana, când se dărâmau cu tunurile bisericile creștin-ortodoxe. Știm acest lucru dintr-un document dat de Grigore III Ghica, Staico judecându-se cu un anume CREȚIANU din satul Creți, sat existent și astăzi în comuna Poboru. Judecata s-a făcut în fața domnitorului, pentru că ocupase o ocină în satul Creți ca refugiat, stabilindu-se aici. Un timp destul de lung, cam 50 de ani, lipsesc documentele și alți refugiați se stabilesc pe pământurile neocupate, provenind din părțile Severinului. Nemaisuportând ocupația austro-ungară în dispute cu oastea turcă, mai vine și pașa de VIDIN, prădează Oltenia și atunci o parte a populației migrează spre MUNTENIA.
Multe familii s-au stabilit în actuala comună Spineni, Urși, Poboru, Musetești, Albești, Otești, VAI-DE-EI, Oporelu etc.
Multă populație a migrat din Mehedinți din jurul localității Cornățelu. Probabil din dorința de a nu-și uita locul unde au trăit, noilor așezări le-au dat denumiri aduse de ei. În cazul satului Cornățelu, numele își are rădăcini în satul din Mehedinți – Cornățel.
Familiile nou venite nu au fost de la început organizate în noile așezări, s-au adăpostit în păduri și-au ocupat fiecare câte un luminiș numit poiană. În aceste poieni, își construiau locuințe cunoscute sub numele de BORDEI, fiind vorba de o locuință îngropată în pământ, pe jumătate și acoperită cu pământ, sub care s-au pus scânduri rezistente. Așezările familiale dau poienilor noi denumiri după capul familiei, ca de exemplu: poiana lui PANĂ, poiana lui VIȘAN, poiana lui ROTARU, Poiana NICULII, piscul lui CURCĂ, dealul lui ZAMFIR, dealul lui GÂSCĂ, poiana DUMITRAȘCU etc.
Când administrația statului a luat măsuri ca să se anihileze satele ca obști sătești, oamenii nu-au fost prea bucuroși că se despart de locurile unde se obișnuiseră. Au început să construiască case noi și tot nu se duceau să locuiască acolo, se întorceau la vechile Bordeie. Călărașii domnești îi urmăreau și când auzeau că vin după ei, veneau în grabă la noile locuințe, care erau mai bune.
Ca să fie înștiințați la timp și-au ales din obște un ins dibaci să sune din corn, ca, atunci când vin călărașii, să sune ca ei să se adune în grabă la noile locuințe. Când cornul suna, se anunțau între ei și verbal și-și ziceau:
– Auzi, bă, cornaciu, hai în grab că vin călărașii și ne găsesc aici!
Cornaciul a devenit Cornățel, cum românul are darul a șlefui cuvintele prin rotacizare, pentru rostire comodă, prin muzică Cornăcelul a devenit Cornățelu și, în amintire, au adăugat simbolic și Corlățelu, formându-se o nouă localitate cu o nouă identitate lângă o pădure bogată și frumoasă.
Populația nou venită s-a înțeles foarte bine cu populația băștinașă și au început să-și căsătorească copiii și, astfel, populația s-a omogenizat, ca argument că poporul român este sociabil și tolerant cu alte nații.
Cei care s-au așezat pe pământurile libere, domnitorul i-a înzestrat, dăruindu-le ocine, dedine și moșii sau moși în limbajul local.
Cei care s-au așezat aici au fost oameni cât de cât înstăriți, puțini au venit cu o situație slabă. Din colectivitatea așezată la Cornățelu se poate pomeni, numai oameni cu stare, pentru că aceștia au avut puterea și starea să se poată deplasa de la un loc la altul. Poate au avut căruțe, animale puternice de tracțiune, trăsuri, gabriolete și carioare de aducere a averii cu care au venit aici.
Noii veniți au fost categorisiți; o familie cu titlul de serdar, titlu de care după ce a venit aici nu s-a mai bucurat de el, devenind, totuși, dascăl. Acum, nu știm dacă dascăl de biserică sau un așa-zis învățător de școală.
Doi popi (preoți), unul român și unul sârb, care știau limba română! Cel român era ortodox și se numea Stoian. Un rotar-căruțar, doi dulgheri, un cojocar, un pescar și un țesător cu fire scumpe și lucruri popești. Se zice că ar fi fost preot și s-a numit BRATU și presbitera lui – Brătuleasa, care era o mare specialistă în artă.»
Dumitru SÂRGHIE
