Singuran se simțea pierdut printre aplauze. Oameni mulți, priviri atente, dar nimic nu ajungea cu adevărat la el. Își recita poemele, dar vocea îi suna străină, de parcă altcineva i-ar fi împrumutat glasul pentru câteva clipe. Versurile, cândva vii, îi păreau acum simple rânduri scrise de un necunoscut.
Ea era acolo, în primul rând, și totuși, departe. Poate la capătul pământului.
Din sala alăturată, o orgă începu să plângă, sunetul ei strecurându-se printre pereți, insinuant, ca o rugăciune uitată. Și atunci, în partea de Răsărit a Salonului, Icoana Maicii Domnului se desprinse brusc de pe peretele murdar și căzu cu zgomot sec. Întreaga sală amuți. În liniștea stranie, o lacrimă verzuie se prelingea din ochiul stâng al Fecioarei.
Singuran simți că trebuie să facă ceva. Deschise volumul „Cu o săptămână înainte de niciodată”, mâinile tremurându-i ușor. Căută febril „Solilocviul angoasei”, ca și cum poezia ar fi avut răspunsul la ceea ce tocmai se întâmplase.
– Ai văzut?
Tresări. Lângă el, un bărbat pe care nu-l remarcase înainte își trecea degetele prin părul încâlcit.
– Cine ești? întrebă Singuran.
– Mă numesc Crucian Smeritu…
Privirea acestuia era ciudată, ca și cum contempla ceva ce nu putea fi văzut de ceilalți.
– Ai văzut și tu? insistă Singuran.
Smeritu își aprinse o țigară și ridică din umeri.
– Dacă există un Dumnezeu al neantului, acela e Dumnezeul tău.
Singuran își simți tâmplele pulsând. Își coborî ochii spre paginile deschise, unde versurile păreau mai grele ca niciodată:
Dacă există un amurg al sângelui, acela e amurgul sângelui meu…
– Ești prea matur pentru a mai râvni la desfătările sfârșitului, murmură Smeritu, dar nu destul de matur pentru a le refuza cu adevărat.
Singuran clipi. Într-o secundă, Crucian Smeritu nu mai era acolo. Doar, pe scaunul unde stătuse, un rest de scrum abia vizibil trăda o prezență care poate nici nu fusese reală.
În tăcerea încremenită a Salonului, cineva începu să râdă încet, ca un ecou uitat.
Dumitru Sîrghie
