Într-o vreme în care poezia este adesea grăbită, instrumentalizată sau redusă la exercițiu de imagine, Festivalul „Romeo și Julieta la Mizil” continuă să producă un fapt rar: densitate de sens. Dincolo de competiție, spectacol și ierarhii conjuncturale, aici se adună un depozit de cuvinte lucrate, de voci care nu scriu ca să placă, ci ca să reziste. Această cronică nu caută clasamente, ci urme: ale iubirii care rămâne, ale timpului care apasă, ale limbajului care se încăpățânează să fie adevăr.
Festivalul funcționează, într-un peisaj cultural tot mai fragmentat și mai grăbit, ca un spațiu de respirație adâncă al poeziei românești contemporane. Mizilul devine, an de an, o agora discretă unde vocile nu se anulează, ci se recunosc. Selecția acestor citate – fiecare extras dintr-un poem distinct, dintr-un corpus de peste 300 de autori – nu alcătuiește un colaj arbitrar, ci un veritabil text secund, o poezie a poeziilor, un palimpsest al temelor majore care traversează scrisul de azi.
Ceea ce se impune de la început este revenirea la gravitate, fără solemnitate inertă. Iubirea nu mai este idilă, nici exercițiu ornamental, ci probă de rezistență ontologică. „Poate că asta e iubirea: să rămâi”, „Iubește pentru o mie de vieți,/ Trăiește doar o singură dată”, „Iubirea-i un drept” sunt formule-axiomă ale unei poezii care își asumă costul atașamentului. Iubirea este adesea însoțită de absență și vină suspendată – „…rămâi în gând,/ Acolo unde nu există vină”, „Totul e un ritual al absenței”, „…absența ta își plimbă umbra prin trupul meu” – semn că lirismul contemporan se hrănește din tensiune, nu din plenitudine. Eroticul, atunci când apare, este filtrat metaforic, vegetal sau corporal, fără exhibiționism: „… cu buzele,/ pe gâtul meu să scrii povești”, „Sub sânii tăi, îmi pierd cuvântul”, „…coapse abrupte și ochi cruzi de iarbă”. Ironia discretă („Așa mă simt sexi și poate-i stârnesc nopții vreo poftă”) salvează autenticitatea și împiedică alunecarea în patetism.
Timpul devine o obsesie structurală. Secunda, fragmentul, intervalul suspendat capătă valoare metafizică: „… spectrul secundei care-a fost”, „din cuprinsul unei secunde desprins”, „Noaptea e doar o secvență/ Dintr-o altă noapte”. Memoria este lichidă și dureroasă: „Înmoi amintiri și gânduri în lacrimi de timp”, „Ți-am scris cu ploi de dor și gând”.
Iată o inedită formulă lirică: „Scoarța pământului vindecă sorilor,/ Timpul… dar nouă… genunile… când?”. Versul introduce o fractură etică în discursul liric: natura și timpul posedă capacitatea regenerării, omul – nu. Rana umană rămâne deschisă, istoria nu se cicatrizează, ci doar se depune. Întrebarea nu cere răspuns, ci asumare: poezia devine aici locul unde suferința nu se vindecă, dar se recunoaște.
În acest registru, se inserează una dintre cele mai puternice dimensiuni ale selecției: poezia ca mărturie familială și istorică. „Nu mai sunt părinți acasă, / Ochii lor au înnoptat” sau tulburătorul vers despre Cotul Donului mută poezia din confesiunea intimă în document afectiv, acolo unde istoria mare se resimte în corpul fragil al individului.
Dincolo de diversitatea vocilor, aceste poeme par să se așeze sub semnul unor filiații asumate tacit. Se simte limpede, mai întâi, o atitudine argheziană față de cuvânt: poezia ca trudă, ca meșteșug dureros, ca muncă asupra limbajului impur. Versuri precum „Sunt un cârpaci de versuri calde,/ În umbra unor corifei”, „Versurile nu înmulțesc nici pâinea, nici vinul, nici peștele”, „Cerneala se sufocă în artere” reactivează ideea că poetul nu este profet, ci artizan vinovat, smulgând frumusețea din materia rezistentă a limbajului. Cuvântul apare, ca la Arghezi, în egală măsură rană și unealtă.
În contrapunct, se manifestă o tendință de esențializare care trimite spre filonul barbian, nu ca exercițiu matematic, ci ca aspirație spre formă pură a sensului. „Nimic nu e și totul este”, „… distanța dintre ceea ce ne dorim/ Și ceea ce este pe cale să se întâmple”, „Peștele-idee înoată prin cuvânt”, „Pendulez între două lumi: materie și cod” indică o poezie a concentrării și a lucidității, unde realul este filtrat până la abstracție. Aici, poezia nu se abandonează, ci se controlează, devenind instrument de cunoaștere.
Peste aceste două straturi se așază vibrația nichitiană, resimțită nu ca exuberanță verbală, ci ca metafizică a emoției. „Mi-e gura închisă, dar îți vorbesc cu inima”, „Stelele țeseau constelații cu noi”, „Zâmbetul ei ține ziua în loc”, „Poate că sunt/ versul în plus” reactivează ideea poeziei ca stare de existență. Limbajul devine organism viu, iar iubirea, tăcerea și timpul sunt entități autonome, nu simple teme. Această triplă filiație – Arghezi, Barbu, Nichita – nu apasă canonic, ci funcționează ca fundal cultural care conferă coerență fără uniformizare.
Sacrul traversează aceste texte ca neliniște, nu ca certitudine. „Dincoace de mine,/ tăcerea are formă de rug”, „Urzesc rugăciunea întregului neam”, „o liniște de crin primită-n dar” indică o religiozitate interiorizată, de tip expresionist. Paradoxul teologic este asumat frontal: „Nimic nu e și totul este”, „Ești universul e-o clipă ce moare”, „Dumnezeu plânge cu gloanțe”. Poetul apare ca ziditor și victimă: „Îmi ispășesc păcatul, sunt închis,/ În propria celulă. Sunt Manole!”.
Natura nu mai este decor, ci extensie a psihicului: „Pădurea – femeia cu brațele verzi”, „frunzele – ferestre care nu se deschid/ decât în interiorul ochiului”, „Pe ringul toamnei, frunza se învârte”. Pastelul clasic este rescris în cheie neomodernă, reflexivă: „Toamnă dulce, azurie,/ Cu miros de poezie”, „Noapte cu parfum de liliac”.
Ironia și ludicul temperează gravitatea și salvează poezia de solemnitate sterilă. Satira socială („Bașbuzuci și beizadele,/ Diplomați și jagardele”), parodia („Și-ar fi pus-o pe Julieta/ Să meargă cu trotineta”), autoironia („Plouă, mă simt inutil Chat GPT îmi plagiază tristețea”) trimit spre un postmodernism temperat, etic, nu gratuit.
Dimensiunea civică și identitară rămâne fermă: „Căci, fără țară, mamă, limbă, neam,/ La ce ne-ar trebui să mai trăim?”, „Arde, dragi prieteni, harta,/ Harta României Mari”. Poezia nu face propagandă, ci exprimă o durere lucidă, greu de eludat.
În final, singurătatea și alienarea capătă formă domestică, dezarmant de banală: „tristețea stă pe canapea,/ mănâncă biscuiți/ și se uită la poze vechi”, „Sunt restul de lumină dintr-o cameră goală”. În aceeași tonalitate joasă, confesivă, apare nota de intimitate melancolică: „Eram deja în patul meu,/ Scriind jurnalul unui pierde vară”. Nu e aici nici lamentație, nici dramatism, ci conștiința unei pierderi discrete, cotidiene – vara ca vârstă, ca iluzie, ca timp irosit fără vină. Poezia notează ceea ce viața nu mai recuperează, iar jurnalul devine o formă de supraviețuire a sensului.
De la „Stelele țeseau constelații cu noi” la „N-am știut că finalul are ochii tăi”, se conturează o poezie care știe că „Speranța nu se vede. Arde.” și că frumosul rămâne, uneori, singura formă de adevăr suportabil. Mulțumirile se cuvin binomului organizatoric Minea-Bădicioiu, dar mai ales poeților care, într-o epocă grăbită și adesea ostilă culturii, aleg să mai creadă în cuvânt. Pentru Bilete de papagal, aceasta nu este doar o cronică de festival, ci dovada că poezia română încă rămâne.
MIZIL 2025-2026
Un Zeu Suprem al Poeziei –
Miraculos, se-ntoarce la Mizil…
Noi știm c-aveți și har, și stil,
Poeți supremi ai României.
Veniți cu sufletul și versul,
Călare pe-un poem sublim,
Voi nu vedeți? Tot Universul
E cu Mizilul nostru sinonim…
Veniți, vă rog, c-o epigramă,
Să-l venerăm pe Păstorel,
Veniți, veniți, fără vreo teamă,
Căci, vom ciocni și-un păhărel!
Vă dau un sfat: să nu vă fie frică
De Nicușor, de Bolojan sau Țoiu,
Că-n urbea asta magică și mică
Avem Guvern: Minea și Bădicioiu!
Săraci, bogați, prin zări pierduți,
Veniți, români, din lumea toată,
Din Chișinău, Timoc și Cernăuți…
Faceți în jurul nostru roată-roată,
Căci, iată, Dumnezeul Poeziei,
Miraculos, se-ntoarce la Mizil…
Noi știm c-aveți și har, și stil,
Poeți supremi ai României!
Dumitru Sîrghie-Mitif
