„A căzut o frunză-n calea mea”, spune cântecul…
,,Frunza” este cea mai proeminentă vocabulă care intră în definiția celui mai poetizat și poetizant anotimp – toamna…
Vocile toamnei sunt frunzele care mor născând culori și generând mirajul zborului și al freamătului. Mirajul vremuirii. Nostalgia și efemeritatea vieții sunt, vai, frunzele și fiorul, bogăția și tragismul toamnei, recviemul și sensul liturgic al trecerii omului prin lume. ,,Omul e o frunză-n vânt”, se spune.
Toate genurile muzicale – madrigalul, menuetul, liedul, sarabanda, uvertura, bagatela, romanța, suita, valsul, baletul, hora, sârba, tangoul, polca etc. au în ele sonoritățile și spiritul frunzelor toamnei, râsul, plânsetul și moartea lor, văzduhul, duhul și zbenguiala lor multicoloră, paragina vieții…
Cromatica frunzei autumnale depășește infinit nuanțele curcubeului. Materie, simbol, sens, culoare, cântec de veselie și bocet, simfonie, erotism, întomnarea iubirii, dorul, ireversibilitatea timpului, solemnitate, zbucium, suiș, cădere… Aeternum vale…
Aproape tot ce-i omenesc – naștere, trăire, dispariție – găsim în metafora și metafizica frunzei de toamnă…Mitului adamic nu-i lipsește o frunză, cărările și aleile vieții, fie și bine construite, fără frunze nu au direcție, cum spune, într-un poem, regretatul meu profesor de comunicare, Petre Anghel. Nu duc nicăieri…
Frunza toamnei înseamnă elegia, vremuirea și solilocviul ființei umane, depărtarea de cei dragi, despărțirile și iubirile târzii, amintirile…
Sfâșierile lăuntrice, cântecul de lebădă, rondelul, sonetul, gazelul, pantumul, fantumul, stihul, distihul și aproape orice gen poetic are, totdeauna, nevoie de ,,o frunză-n vânt”, ,,o frunză-n calea uitării”, de ,,frunza Evei”, de frunza frunzelor, de îndumnezeirea toamnei, prin căderea frunzei…de mirarea trupului și de fiorul automnal… Nichita spunea: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”
Dumitru Sîrghie
