AcasăCulturăDAN ȘALAPA ÎNNOBILEAZĂ ÎNGERESCUL VERSULUI, VISÂND LA DESĂVÂRȘIRE...

DAN ȘALAPA ÎNNOBILEAZĂ ÎNGERESCUL VERSULUI, VISÂND LA DESĂVÂRȘIRE…

Profesor de științe sociale, licențiat în filosofie-jurnalism și geografie (specializare planificare teritorială), membru UZPR și al Societății Scriitorilor Danubieni, poetul Dan Șalapa continuă să capteze „poezia din eter, pentru a ne-o reda nouă, muritorilor de rând, trecută prin ciurul și dârmonul spiritului său”, așa cum spunea, cândva, despre un alt volum de-al său, poetul Dumitru Sîrghie.

Recenta sa carte de poeme, „Îngerul meu scrie poezie”, apărută la Editura „Hoffman Contemporan”, prelungește dialogul fast al poetului cu transcendentul și metafizica, după ce acesta și-a procurat o „mașină de (fabricat – n. r.) îngeri”, pe care îi înscrie la Cenaclu, pentru a le folosi „tăcerile / Să alcătuiască muzici / Pentru orchestre captive”, descoperind, astfel, „poeme circumspecte cu autorii lor, / Cu tendința de a fi libere / Și cu rețele de empatie generalizată –”.  Dan Șalapa găsește o nouă „variantă de poezie”, după bruma „Căzută peste fagurii nopții”, visând la o „planetă de unică folosință”, în care să scrie, prin intermediul îngerului său, „sonete de unică folosință / Pe galbenul gutuilor de Jeanne D’Arc”, cea „Violată de un concert de elefanți roz”.

Lirismul poeziei lui Dan Șalapa e ca un cântec de harfă, deranjat de unul ca și el, „cu o minte scrântită”, deși îngerul lui continuă să joace cu el șotron, căci și poetul e, de fapt, un înger, căruia-i lipsește doar o aripă sau o „doagă”, cum se mai spune în popor.

Călător și trăitor pe meleagurile gurilor de rai mehedințene, autorul caută drum înspre oameni, plângând candid, cronometrându-și secundele cu ceasul care „măsoară / Ceva ce nu există”, urcând, din când în când, „în podul cu trofee”, conjugând verbul „a fi”, și căpătând de la îngerul său o scoică, în care-și propune să locuiască.

Copilăria încă-i stă la pândă, între două bătăi de aripi ale eului, care pare a fi însuși îngeru-i „Cu picioarele rupte pe un patinoar / Prea devreme inaugurat”. Poetul se visează cu Iisus, „în apropierea unui pluton de soldați”, zburând și căzând înspre Cer, apoi înspre pământ, printre „necunoscute amiresme” (iată o sintagmă absolut originală), ca să cânte cu soldații vremii.

Găsim, aici, miezul fierbinte al unui talent nativ, pe care poetul îl cedează, din când în când, alter-egoului său, îngerul, cel care caută un editor să-și publice un volum cu un titlu nu prea îngeresc… „Obsesia iadului”. Volum pe care să-l prefațeze chiar el, posesorul de înger… Șalapa experimentează poezia ca virus – „Tulburare dulce / Printre icoane stând”, mereu în căutarea idealului lui Cervantes, cu un alt Don Quijote, uitat „într-un cântec bătrân”. Visând la „izvoare albe” (a se citi „versuri albe”) și având dreptul de a citi respirații și de a se îndrăgosti, poetul poate  să soarbă „lacrimi de post”, întru a desluși misterele lumii, vizând mitul jertfei și al creației, cu „Ana și Manole”, cel care spune că, odată desăvârșită, creația nu-i mai aparține autorului, ci doar celor care se folosește de ea. Dispare în eter, precum Meșterul Manole, din „Mănăstirea Argeșului”.

Dan Șalapa se cardinalizează în neant, cu atât mai bine cu cât neantul „A anunțat ANAF-ul, nu intră în discuție / Întrucât nu este plătitor de TVA”.

Femeia, în viziune șalapiană, e ca „O floare care uită, uneori, să iasă din bulb”, dar, odată ieșită, suferă, iubește, iartă și naște, deși viața e „o mizerie mai mare decât / M mare de la mizerie, / Scrisă cu m mic!” Diferința dintre o noapte și o zi e doar „de-o copilărie”. În pustiu, zidurile plâng, iar îngerii pătrund în arealul liric șalapian, fără viză de flotant și fără „pașaport de oltean”, ca să amintesc aici și faptul că autorul acestui volum e un admirator al Festivalului nostru slătinean – „Oltenii și restul…lumii”.

Poezia lui Șalapa se desăvârșește într-un „Alb de mireasă”. În fapt, îngerul Șalapa se visează mireasă, „Cu glas de lună urcată-n copaci”, schimbând rolurile între el și înger, între el și Dumnezeul lui albastru, „în erele în formă stângace”, ca un administrator de haos – Poetul. Copiii lumii creează Paradisul, însă vin „arhitecții clipei”, demolând eternitatea, „ca supliment al sorții”.

Prezentul poetului e ca o „călimară, / În care nu mai este cerneală”, pentru ca îngerul să-i scrie amintirile, în timp ce „Oceanul poate încăpea într-o cană cu ceai, / La un mic dejun cu Greta Garbo”. Un dejun fastuos, care se și înfăptuiește, exact la finalul acestui cochet volum de poezie, când el o prezintă îngerului său pe marea actriță, din vis: „Mai este acest ceai, doamnă Garbo, / Acel albastru în care / Își sculpta Nichita Stănescu celebrii lui cai, care-l dureau, / Poate o să vă doară puțin, doamnă, / Dar e îngerul meu, aici, / Care face ca orice durere  / Să devină poezie, Prin urmare, poftă bună, doamnă!”

Modern, romantic, simbolist și avangardist, dar mereu ostatec în arealul clasic al poeziei, Dan Șalapa înnobilează îngerescul versului, visând la desăvârșire! Felicitări!

Ștefania Marineanu

RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments