Debutul său politic a avut ceva din energia unui asalt. A apărut pe scena publică precum un demolator al vechilor ierarhii, un tânăr ambițios care sfida, cu o îndrăzneală aproape insolentă, baronimea pesedistă a Oltului. Celebrele sale „țepe” înfipte în fața Prefecturii erau un exercițiu de recuzită politică și o declarație de război simbolică împotriva celor care confundaseră administrația cu moșia personală.
Ironia sorții avea să transforme însă acei adversari în curteni. Cei care fuseseră odinioară ținta săgeților sale au ajuns, mai târziu, să-i cânte osanale și să-i urmeze pașii cu docilitatea unor supuși.
Talentul său nu putea trece neobservat. Chiar și turnătorul Traian Băsescu îl privea cu admirație, intuind în el un produs politic rar: inteligent, combativ, instinctiv, înzestrat cu acel tip de viclenie strategică pe care universitățile nu o predau, iar viața o oferă doar celor care știu să-i descifreze lecțiile. De aceea, rămâne un mister de ce Vâlcov a simțit nevoia unui doctorat plagiat, într-o epocă în care impostura academică devenise aproape o marcă de partid, sub patronajul unor personaje abjecte precum Victor Ponta.
Paradoxal, ascensiunea lui Vâlcov a coincis cu începutul propriei sale căderi. Momentul în care a trecut în tabăra PSD, partidul pe care îl atacase cu cea mai mare virulență, a fost și momentul în care busola sa morală a început să se deregleze. Nu a fost doar o migrație politică; a fost o abdicare de la propria legendă.
Îmi amintesc o conferință de presă la sediul PSD Olt. Vâlcov și Victor Ponta stăteau alături, afișând siguranța celor convinși că dețin controlul discursului public. Întrebările incomode au spart însă decorul. Dintre cei doi, cel care și-a pierdut cumpătul cel mai repede a fost Victor Ponta, eternul beneficiar al unor titluri nemeritate și al unor ambiții disproporționate față de statura sa politică minusculă. Un personaj bizar, care a traversat politica românească lăsând mult zgomot și puțină memorie durabilă. Un farseur!
Nu știu cât a furat Darius Vâlcov. Nu știu dacă a furat doar pentru sine sau și pentru mecanismele de grup ale camarilei din care a făcut parte. Știu doar că instanțele l-au condamnat, iar acum legea, ce-i drept cam blândă cu devalizatorii politici, i-a redat libertatea. Într-un stat de drept, ca al nostru, aceasta pare a fi ordinea firească a lucrurilor.
De aici înainte, destinul îi aparține din nou.
Are dreptul să-și reconstruiască viața. Are dreptul să-și reevalueze alegerile. Are dreptul să privească în urmă și să se întrebe dacă pactul cu diavolul roșu, pe care îl combătea cândva, a meritat prețul plătit.
Iar Slatina, orașul care l-a ridicat și l-a privit apoi căzând, rămâne fidelă naturii sale. Generoasă, sentimentală, nostalgică, dispusă să ierte mai ușor decât să uite. De aceea, încă mai poți auzi pe străzile ei o frază rostită cu jumătate de reproș și jumătate de nostalgie:
„Darius a furat, dar a și făcut. Era băiat bun. Mare păcat că s-a înconjurat de atâția neisprăviți.”
Povestea lui Darius Vâlcov este una dintre marile parabole ale tranziției românești: un om care a început ca rebel împotriva sistemului și a sfârșit absorbit de el; un politician care a învins vechile structuri doar pentru a deveni parte din ele; un talent autentic care și-a risipit o parte din capitalul moral în compromisuri, vanități și alegeri greșite. Libertatea pe care o recâștigă astăzi nu îi poate șterge trecutul, dar îi oferă șansa rară de a demonstra că un om poate fi mai mult decât suma erorilor sale. Istoria îi va judeca faptele. Oamenii îi vor păstra amintirea. Bună și rea… Iar între aceste două verdicte se află, întotdeauna, adevărul.
Dumitru Sîrghie
