Dascălii

Generic, acum, se numesc cadre  didactice. Foștii elevi, mai buni sau mai slabi la învățătură, își amintesc cu nostalgie și plăcere de ei. Ei, dascălii, le-au pus pentru prima dată condeiul în mână, i-au învățat alfabetul, i-au învățat să citească și să socotească, le-au făcut cunoștință cu tainele științelor, i-au îndrumat spre meserii și profesii, în care unii dintre elevii mai destoinici au făcut cariere strălucite. Ei, dascălii, i-au creat atât pe muncitori, pe intelectuali, pe cizmar, croitor, strungar, agricultor, electronist, maistru, inginer, medic, artist, economist, politician și câți alții.

Lor, dascălilor, toți aceștia le datorează ceea ce sunt, cărora le sunt obligați, până la moarte, pentru munca intelectuală permanentă, de cele mai multe ori cu sacrificii, de a-i forma și cizela pentru a deveni necesari societății. Toți politicienii, de-a lungul timpului, în loc să-și amintească, cu pioșenie, de munca dascălilor n-au făcut mai nimic pentru ei. Dascălii, însă, au fost înjosiți în perioada comunismului stalisnist, erau folosiți la toate, că „aveau mult timp liber”, au fost prost plătiți și atunci ca și acum, îmbrăcați cu haine cumpărate la mâna a doua, lipsiți de mijloace pentru a-și cumpăra cărți, pentru a se informa și câte altele.

Ar fi prea multe de spus despre dascălii noștri, cei la care a apelat Spiru Haret să fie făclia de culturalizare a satelor, să fie cei care au devenit eroi în războaie, cei care pregătesc câștigătorii de olimpiade naționale și internaționale, despre care presa și posturile de televiziune nu găsesc spațiu de a-i face cunoscuți, dar găsesc spațiu pentru criminali, tâlhari, curtezane și prostituate cu ștaif și câte alte oribilități.

S-au găsit, însă, scriitori și poeți care i-au descris, așa cum s-au priceput ei: Caragiale, Delavrancea, Sadoveanu, B. Yordan și câți alții. Poetul și epigramistul caracalean, Ion P. dacianu, a fost și el unul dintre cei care nu i-au uitat pe dascăli și a scris câteva versuri ocazionale, atunci când, la 6 iunie 1943, la Caracal, au fost pomeniți, printr-un parastas festiv, învățătorii – eroi ai județului Romanați. Le-a înmănuncheat sub titlul:

Știți cine…?

Știți cine, ca din zări albastre
În bezna ignoranței noastre,
Apar luminători ca sorii?

Învățătorii
Știți care inși, modești din fire,
Au mai puțină răsplătire
De cât primesc toți slujitorii?

Învățătorii
Știți cine, când deschidem gura
Să căpătăm învățătura,
Că dascăli sunt începătorii?

Învățătorii
Și strălucind spre vitejie,
Ca pildă altora să fie,
Știți cine-ntrec toți luptătorii?

Învățătorii
Cu fețe galbene și supte,
Știți cine mor strigând în lupte:
Copii, vom fi învingătorii!

Învățătorii
Știți cine acum ne înalță gândul
Cu eroismul lor serbându-l
Să dăm sfânt farmec sărbătorii?

Învățătorii.

Poezia a apărut în ziarul „Romanațiul”, anul VII, nr. 11-12 din 1-15 iunie 1943

ADA UMBRĂ

Pentru dumneavoastră, stimați cititori, ADA UMBRĂ este o poetă necunoscută, dar versurile sale vă vor releva o poetă delicată și interiorizată, care a trăit într-un capăt de țară, însingurată. S-a născut la 22 ianuarie 1885, la Turnu Severin. Rămasă orfană de mică, a urmat cursurile Școlii Normale de Fete „Elena Cuza” din București, fiind repartizată, ca învățătoare, în comuna Grojdibodu, după care s-a transferat șa școala din Băbiciu, apoi la Ianca, unde s-a căsătorit cu colegul ei de catedră, Florea Ionescu, cu care a avut două fiice, Adelina și Agata-Ana. A debutat în anul 1908, cu poezia „La răscruci”, în revista „Ramuri”, din Craiova, cu care a colaborat neîntrerupt, până în anul 1923. A mai publicat și în revistele „Flacăra”, „Zburătorul”, „revista noastră”, „Luceafărul”, „Viața Literară” ș.a. Editorial, a debutat în 1916, cu volumul „Sub plopi”, iar, în 1921, Constantin Șaban-Făgețel i-a retipărit, într-un gest omagial, acest volum. În poeziile sale, ADA UMBRĂ (pseudonimul Eugeniei Fl. Ionescu) și-a fixat povestea tristă a sufletului ei însingurat, exprimată cu delicatețe și tristețe. Poezia ei este o confesiune șoptită pierdută-n umbra locului îndepărtat în care  și-a trăit scurta ei viață, bolnavă de ftizie. Viața ei monotonă, poate nu era ceea ce-și doreau visurile ei evervescente, dar ea și-a acceptat soarta și propriile gânduri, uneori maladive, le-a transformat în frumoase versuri, care s-au stins o dată cu ea la 8 octombrie 1928.

În anul 2008, profesorul universitar Vintilă Nicu, originar din Grojdibodu, la rândul său poet, prozator și epigramist, după o muncă de câțiva ani, a adunat de prin publicațiile vremii, la care a colaborat ADA UMBRĂ, toate poeziile acesteia, în volumul „Versuri”, apărut la Editura „Scrisul Românesc” din Craiova. Mi-a fost greu să aleg două poezii din opera ADEI UMBRĂ, dar cele mai jos o reprezintă pe de-a-ntregul.

Dor nestins

În noapte când ne-om săruta
Sărutul nostru o să coboare
Schimbându-se-n privighetoare
Și două inimi vor cânta
În noaptea când ne-om săruta

În noaptea când te voi cuprinde
La piept, strângându-te tăcută,
Pe-un colț de cer, necunoscută
O nouă stea se va aprinde.
În noaptea când te voi cuprinde.

În noaptea când voi fi a ta,
Va răsări o nouă floare
Și vraja ei tulburătoare
Pământul va îmbălsăma.
În noaptea când voi fi a ta.

Poarta sihăstriei noastre

Poartă sihăstriei mele
Două sălcii o umbresc,
Iar pe pragul ei, drumeții
Obosiți se odihnesc.

Îngropat sub crăci și ramuri –
Schitul meu ruinat și scund:
Cin’ să știe câtă jale
Ochii-mi triști în el ascund.

Și mă țin aici cu gându-mi,
Eu străină – el străin,
Amândoi uitați de tine,
Neuitate peregrin!

Și mă țin aici cu chinul,
Chinul care m-a-nvățat
Cât de lung se pare timpul
Cu durerea măsurat…

Dar sunt totuși ani. Și astăzi
Mă întreb în gândul meu:
Fu aievea-a ta icoană,
Ori mi-am plăzmuită-o eu?

Iar cu anii, tot mai stinsu-i
Visul, căruia mă-nchin,
Și nu știi ce dor l-omoară,
Neuitate peregrin!

Mulțumesc d-lui profesor pensionar Dumitru Botar, din Caracal, pentru colaborarea la realizarea paginii de față.

Dan Eugen Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România