Pornind de la trista constatare că „măștile sociale s-au fortificat atât de mult, încât s-a distrus orice urmă de emoție”, Camelia Radulian și-a făcut un adevărat crez artistic din a crea și a transmite emoții. Astfel, a adunat între coperțile cărții „Tango în oglinzi” „fragmente, cioburi de întâmplări, de la o mână tremurândă la un ochi închis”. Pentru că ea a fost hărăzită de Dumnezeu să poată surprinde, „în fracțiuni de secundă”, toate stările posibile, pe chipul unui om, „de la singurătate la teama celor care au învățat să joace rolul celor puternici”.
De ce acest titlul? O dată, pentru că „viața ne tot dansează și ne duce unde vrea ea”, și, apoi pentru că „nu a întâlnit în limba română un alt cuvânt cu mai multe semnificații decât acela de oglinzi”. Iar „oglinzile, chiar dacă sunt cioburi, reflectă la fel cerul și întregul Univers”.
În acest volum de proză, Camelia Radulian „s-a concentrat asupra unor zone marginale ale societății și a făcut-o cu o extraordinară emoție, fără să cadă în patetism”, este de părere Mihai Ene. Cum a reușit? Ne explică Mihaela Albu: „pentru că are un ochi monstruos”, încât, citind cartea, ai impresia că revezi „un film neorealist”.
Prin asocierea dintre Tango și Oglinzi, Camelia Radulian „a creat un spectacol în sine”, este de părere Nina Corcinschi. Pentru că „o oglindă este un portal către noi înșine și către ceilalți… Un prilej de autocunoaștere, având în vedere că, în oglindă, suntem onești cu noi înșine”.
Din această perspectivă, are dreptate Camelia Radulian: „Oglinzile suntem noi”. Noi, cei care i-am stat alături, la minunatul eveniment al lansării către lume a acestei cărți și toți ceilalți care veți citi „Tango în oglinzi”.
Mulțumim, Camelia Radulian, că ne-ai făcut părtași la această emoție!
Elena Sîrghie
