Deși aflată departe de țara natală, în orașul Waterbury, din patria Statuii Libertății și a tuturor posibilităților, scriitoarea româno-americană Elena MITRU locuiește voluptos în limba română, publicând în cele mai mari reviste ale diasporei americane și canadiene, așa cum am aflat, recent, de la ziaristul cultural, criticul și istoricul literar Marian NENCESCU, redactorul literar al cărții „Ore și hore românești-Versuri ocazionale”, semnate de distinsa noastră scriitoare.
Pe d-l Marian NENCESCU l-am cunoscut recent la Curtea de Argeș, amândoi fiind invitați de academicianul Gheorghe PĂUN, la un simpozion internațional închinat lui Urmuz, acolo unde am susținut un eseu intitulat „Doi opuși inseparabili – Urmuz și Nichifor Crainic”, care a și fost publicat într-un volum de circulație internațională.
Așadar, sunt onorat că dl profesor Marian NENCESCU m-a afiliat și pe mine evenimentului care va avea loc la Slatina, în ziua de 15 iunie a.c. (când doamna Elena MITRU își va lansa cartea „Ore și hore românești…), unul dintre argumentele domniei sale, în acest sens, fiind, probabil, și faptul că autoarea a trăit și a respirat o lungă perioadă, în acest „leagăn de respirație”, cum ar spune Herta MULLER, numit Slatina, oraș care a dat posterității mari scriitori precum: Barbu Paris MUMULEANU, Dumitru CARACOSTEA, Eugen IONESCU, Ion MINULESCU, Alexandru BUSUIOCEANU, Dumitru POPOVICI, Marin MINCU, Pan. M. VIZIRESCU, ultimul gândirist, și mulți alții…
Spunea Pan. M. VIZIRESCU în notele și interviurile pe care a apucat să le acorde, în urma celebrului său „exil de taină”, de 23 de ani, ascuns fiind de Securitate, după ce fusese condamnat de acel tenebros și stalinist Tribunal al Poporului, că onor „creația este ceva sacru, iar scrisul”, în viziunea sa, „este a doua religie, ca și cultura unui neam, în a cărui spiritualitate se regăsește, literatura fiind „o a doua conștiință a unei națiuni”. Pan. M. VIZIRESCU s-a identificat cu această conștiință, spunând răspicat, în ciuda faptului că fusese condamnat pe viață și cu confiscarea averii, pentru naționalismul său curat: „De aceea, socotesc că apartenența mea la neamul românesc este un dar ceresc!”
Socotesc, la rându-mi, dragi prieteni, că apartenența la neamul românesc a scriitoarei Elena MITRU este, de asemenea, un dar ceresc, și, de aceea, îi urăm un „bun venit” în Patria-Mumă!
În cartea „Ore și hore românești-Versuri ocazionale”, cu un cuvânt înainte al maestrului Marian NENCESCU, regăsim așa, cum spune domnia-sa prefațatorul, „emoția vie a unei lumi curate de odinioară”, icoana unor „vremuri care nu se mai întorc”. Cei care știu ce a însemnat „Gândirismul” interbelic, pentru spiritualitatea românească, pot, desigur, să-și imagineze că, în substanța „poeziei ocazionale” a doamnei Elena MITRU, se regăsește acel concept al „nostalgiei paradisului pierdut”, al românismului curat, teoretizat, în epocă, de Nichifor CRAINIC și amintit des, în scrierile lor, de Mircea ELIADE, Ion PILLAT, Lucian BLAGA sau părintele Dumitru STĂNILOAE, în celebra lui carte „Ortodoxie și românism”.
De altfel, autoarea, în precizările pe care le adaugă acestei cărți, spune, printre altele: „Slatina. Orașul patriarhal de pe malul Oltului. Locul în care am petrecut anii copilăriei și adolescenței mele. Orașul în care am învățat să cunosc oamenii cu tradițiile lor, orașul care mă chema duminică de duminică, în lungile vacanțe de vară. Orașul cu sate și comune limitrofe, ca niște grădini înflorite în fiecare anotimp al anului (și zăpada era ca o floare). Grădini care, vara, erau înverzite, iar iarna împestrițate cu acoperișurile roșii sau negre ale caselor modeste, răspândite pe albul imaculat al zăpezii, dar pline de oameni harnici și sufletiști. Ei munceau din greu, erau acei agricultori legați de pământ, care își duceau viața așa cum au pomenit-o din moși-strămoși”.
Iată, „Nostalgia Paradisului”, văzută, în gândurile și în versurile de o simplitate clasică ale doamnei Elena MITRU, cu aceeași lentilă sufletească, în sensul teologic originar, așa cum o vedeau și cărturarii de la „Gândirea”…
Aceste „pieces d’occasion”, cum spun francezii, fac legătura între cer și pământ, fiind, deci, pentru uzul muritorilor de rând, dar, stați fără grijă, din ele se înfruptă copios, și așa-zisa aristocrație cu sânge bleu, ele, versurile de ocazie, venind din vremuri imemoriale, cum spune Marian NENCESCU, de la Macarie, Varlam și Dosoftei, Miron COSTIN ori Șerban CANTACUZINO, reprezentând un gen literar nemuritor și plin de căldură umanistă…
„În lupta sa cu Timpul, Omul este cel sacrificat”, ne spune autoarea, în prima parte a acestui volum, ca orice poet aflat proustian „în căutarea timpului pierdut” sau „în căutarea sensului pierdut”, cum ar spune celebrul nostru dr. psihiatru, specialist în filosofie și metafizică, prof. Dumitru Constantin DULCAN. Poeta Elena MITRU știe că „Viața e o poveste ireversibilă” și, de aceea, domnia sa renaște printr-o poezie a amintirilor, amintiri care-i irigă viitorul, aici verificându-se deplin aforismul că „Prezentul este trecutul viitorului și viitorul trecutului”. Anii tineri trec prin lume cu viteza luminii… Vorba marelui Nichita Stănescu: „Nici n-am apucat bine să mă nasc, că am și îmbătrânit”. Zice autoarea: „Anii sunt ca o lumină, / Ce-apare la Răsărit, / Ai grijă ca pân’ la Cină, / Să faci tot ce ți-ai dorit”, metaforizând, astfel, începutul Vieții (Răsăritul) și înserarea Vieții (Cina), realizând, totodată, că Marele Timp nu stă de vorbă cu „pacientul său” – Omul! Și, atunci, Omul oblojește nostalgia trecerii prin viață cu dorurile și cu poveștile sublime ale tinereții: „De anii tineri ți-amintești, / Ca dintr-o casă cu povești”.
„Ireparabile tempus et fugit…”. Timpul fuge fără să se mai întoarcă, te lasă în urmă, nu mai poți să-l prinzi, ca să viețuiești odată cu el, („Unde-i Timpul, iar s-a stins? / M-am străduit și nu l-am prins!”). Ce ne rămâne de făcut, în acest caz? Ne împăcăm cu cât Timp ne-a fost dat să existăm și, eventual, cultivăm moftul poetic caragialesc, care este leit-motivul „poeziei ocazionale”. „Toată lumea are mofturi! / Cel ce se-apucă să scrie / Lasă mofturi pe hârtie, / Alții, poate-n pălărie. / N-au apucat să le scrie.” Doamne, oare, câte mofturi nescrise va mai avea doamna Elena MITRU, în pălăria-i lirică dar eu, în pălăria mea albastră?
Uneori, imaginea cuvintelor încă nescrise ne părăsește, dar, undeva, într-un colț al memoriei, flacăra ultimului cuvânt reaprinde văpaia lirică, din care izvorăsc versuri remanente, precum cele scrise de doamna Elena MITRU:
„Să știi cum să aduci cuvintele-napoi, / Să le aduni în versuri, să spună despre noi, / De știi cum să întorci cuvintele din drum, / Să povestească ele, de-atunci și de acum”.
Asta face poeta Elena MITRU. Întoarce cuvintele din drum, nelăsând Eternul Timp să treacă, ca o apă, peste domnia sa, făcând din iarnă vară și agățând în pomul vieții mușcatele de la fereastră…
Celălalt capitol al cărții – „Hore românești”, confirmă, parțial, proverbul latin care ne spune că „Adevărul stă în vin”. „Vinul alb-roșu-n pahar, / De sus, de la Murfatlar, / Căci, tot ce-i din viță veche / Are gust fără pereche”. Doar Timpul, Timpul îi mai poate scoate pe cheflii din beție, cei care, dacă nu au acasă o „grasă”, găsesc la bar „o grasă de Cotnar”, al cărei „buchet” îl descoperă „chiar și cei fără nas fin”. Apar aici și nume în ton cu sălașul și efectele licorii lui Bachus, precum Butoiescu și Scofâlcescu, Păstorel plutind, parcă, pe deasupra acestor versuri de viață lungă, să ne-ajungă, și punând, astfel, „cap bețiilor, / Pe șoseaua Viilor”. Scrie poeta noastră: „Clopotar dacă erai, / Tot nu te bălăngăneai, / Un bețiv ai devenit, / Iată! Singur te-ai prostit” sau „Vezi să nu te rătăcești, / Când bei vin de Odobești”.
Și, Doamne, când chiar îmi însușisem, ca cititor, proverbul Adevărului Suprem din vin, iată că vin versurile. „S-au strâns toți la magazin, / Pentru ochii lui Dobrin”, slătineanca noastră din America, aducând în prezent, din vremi apuse, țuica celor „două prune albăstrele”, asemănătoare ochilor marelui fotbalist din Trivale.
Și, „ca să nu fie dezordine, ca să nu fie haos” în Cosmos și pentru că beția e universală, poeta îi face fericiți și pe yankeii bătrânului Sam, care fac baie în Whiskey: „Frumoasă-i viața de cowboy, / Să mergi mereu călare, / Nimeni în lume nu-i ca noi, / Nimeni în lumea mare.”
Nu-i așa că vă vine să fredonați aceste versuri cantabile… Fiindcă, și noi românii, odată deveniți atlantici, semănăm la sex și la băutură cu tovarășii noștri americani, în universitățile cărora se predă vârtos neomarxismul! Numai că noi prea ne lăsăm călăriți de cei care ne-au confiscat visele…
Felicitări, doamnă Elena MITRU!
Dumitru Sîrghie
