Istoria revistei România literară este o reflecție emblematică a traseului – dar și a regresului – culturii literare românești din a doua jumătate a secolului XX până în prezent. Ceea ce fusese odinioară un forum ambițios, pătruns de spirit polemic și rafinament intelectual, a devenit astăzi doar o umbră obosită a propriei sale glorii – o fortăreață culturală, baricadată în spatele unei retorici elitiste și a unei autosuficiențe provinciale, refractară la dialogul autentic cu exteriorul.
Întemeiată, într-o formă incipientă, în secolul al XIX-lea de către Vasile Alecsandri, revista a renăscut în 1968 ca organ oficial al Uniunii Scriitorilor din România. Chiar și în contextul constrângerilor ideologice ale regimului Ceaușescu, sub conducerea lui George Ivașcu, România literară a reușit să se impună ca bastion al unui „liberalism controlat”. Dar acest echilibru precar a gravitat constant în vecinătatea prăpastiei dogmatice – o „masă stalinistă de protocol”, la care se așezau doar cei care se bucurau de grația politică a momentului.
După Revoluția din 1989, s-a născut speranța unui reviriment autentic. Sub președinția lui Laurențiu Ulici – spirit integru, umanist lucid – România literară s-a transformat într-o platformă mai pluralistă, mai permeabilă la vocile internaționale, la traduceri, la eseuri critice eliberate de granițele ideologice. Autori precum Ana Blandiana, Norman Manea, Ștefan Aug. Doinaș au redevenit vizibili, iar criteriul valorii literare părea, cel puțin temporar, să redevină central în deciziile redacționale. Ulici nu a fost doar editor, ci un mediator: între generații, între Est și Vest, între memorie și prezent.
Moartea sa neașteptată, în anul 2000, a pus capăt acestui interval promițător. Ascensiunea lui Nicolae Manolescu – cândva un critic strălucit – a marcat, paradoxal, începutul unei epoci a înțepenirii autoreferențiale. România literară a degenerat treptat într-o tribună a unei elite înguste, auto-legitimate, care a marginalizat voci emergente și, cu o morgă arogantă, a disprețuit alte reviste literare, etichetându-le drept „publicații de provincie” – semn elocvent al transformării centrului în periferie.
În locul deschiderii intelectuale s-a instalat tonul dogmatic; în locul diversității discursive – conformismul. Fina subtilitate a argumentului a fost înlocuită de o retorică repetitivă, previzibilă și auto-admirativă. Vocea critică – fie explicită, fie insinuantă – a fost dezavuată, iar noile curente literare, ignorate sau ridiculizate. Tinerii autori s-au distanțat, iar climatul intelectual s-a intoxicat lent. Nu literatura a fost celebrată, ci rețeaua. Revista s-a golit tematic, estetic, intelectual – și, poate cel mai grav, lingvistic.
Acest declin nu a afectat doar prestigiul unei reviste, ci a reverberat nociv asupra întregului climat literar românesc. Uniunea Scriitorilor, strâns legată de România literară, s-a transformat într-un teatru al conflictelor, al strategiilor de conservare a puterii și al excluderii tăcute. Unde fusese odinioară dezbatere, s-a așternut stagnarea. Unde se căuta odinioară schimb cultural cu Europa, domină acum un protecționism literar de sorginte neo-ortodoxă. Schimbul cultural – cultivat cu pasiune de Ulici – s-a risipit în van.
Teoretic, această involuție poate fi citită în termenii lui Pierre Bourdieu ca o reocupare a câmpului literar de către o „clasă culturală” dominantă, care nu-și mai extrage capitalul din inovație sau calitate, ci din putere instituțională și politici de canon închise. România literară funcționează astăzi ca o platformă ritualică de reprezentare a acestei ordini – un organ care scrie nu pentru a interoga, ci pentru a confirma.
Declinul nu este deci doar redacțional – ci paradigmatic. Fosta navă-amiral a literaturii române navighează acum în cerc, în apele calme, dar lipsite de sens ale unei excelențe autoproclamate, care nu se mai măsoară în raport cu literatura lumii, ci cu propriul său ecou.
Christian W. Schenk
Boppard, mai 2024
România literară, atât de bine sponsorizată încât își permite să plătească salarii regulate și să arunce cu bani în „aleșii” care publică acolo – doar în aleși, desigur! O revistă prăfuită, condusă de un grandoman asistat de un cățeluș devotat. Cine mai bântuie pe-acolo, în afară de stafii ale foștilor corespondenți? Câteva stafii vii și câțiva mediocri notorii. Aș putea înșira zeci de nume, dar spațiul nu-mi permite… și nici bunul-simț!
Am aflat, între timp, că și pagina de Facebook a revistei și a Uniunii Scriitorilor i-au blocat domnului Schenk postările – exact cum, pe vremuri, Nicolae Manolescu, după tiradele lui toxice și personale, nu i-a permis dreptul la replică.
Doamne, în ce hal am ajuns!
Cât se poate de adevărat. Când se va vorbi și despre efectul distructiv al acestei găști literare asupra scriitorilor autentici marginalizați, atacați sau boicotați, sau chiar excluși din uniune. Câțiva inși care se premiază și se laudă între ei și formează an de an același juriu care nu ține cont de ceea ce este valabil și valoros în literatură, ci își împart ei între ei toate resursele Uniunii. Pentru ca mediocritatea lor să triumfe asupra valorii. Ce profil moral au oamenii aceștia? Unii pe care la prima vedere i-ai crede oameni serioși. Cât rău și câtă amărăciune împrăștie în jur.
Exceptional și plin de adevăruri. Nu înțeleg de ce atâta lașitate în rândul scriitorimii încât nu au curaj să spună un adevăr clar. Frică că nu vor mai fi invitați undeva, nu vor mai primi premii, nu vor mai fie publicați fiindcă doamne ferește pedeapsă cu pușcăria a trecut de 35 de ani!