Poate nu știați, dragi cititori… Poetul anticomunist Ion Anuța – cel care, prin cele două volume, în aqua forte, prezentate până acum slătinenilor, a arătat că poporul român este prizonierul haitelor politice emanate din fostul PCR – scrie și poezie de dragoste. În cochetul volum „CUGETĂRI”, apărut la prestigioasa Editură Hoffman și dedicat Centenarului Marii Uniri, slătineanul nostru se întoarce în anii tinereții, ai iubirilor fecunde, la iubirile pasagere, pierdute, dar memorabile, la doamnele cu „buze catifelate și coapse fine”. Aici, poetul nu mai este așa războinic, precum în pamfletele politice din cărțile anterioare, el revenind la învățăturile Sfântului Augustin, cel care ne spune „Iubește și fă ce vrei”, adică „Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi, să fie din iubire; dacă îndrepți, îndreaptă din iubire; dacă ierți, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, căci din această rădăcină nu poate ieși decât bine!”
Iată aceste ziceri, întrupate în poezia seniorului Ion Anuța: „Iubirea e ca un izvor, / Odată limpede și rece, / Dar șipotul e schimbător / Și tulbure, când timpul trece. / Iar de-a veni la tine-n zbor, / Tu, fredonând, primește-o-n prag, / Și calu’ apa de izvor, / De-i fluieri, soarbe mai cu drag.” (Iubirea)
„Înjunghiat de dor”, la cele 80 de primăveri ale sale, autorul strigă frumusețile fără nume, unele de pe Facebook, iubind prin somn miresme și candori și mângâind coapsele fine ale unor doamne cu „scântei de foc” în priviri. Apoi, scrie scrisori fără adresă, afundându-se-n gânduri și în visări erotice, fiindcă, nu-i așa?, „Cum dragostea-i doar o visare, / Adresa nu e un secret, / O va primi-o fiecare, / Din cei care iubesc discret!!!” (Scrisoare fără adresă)
Căci, „Omului îi trebuie un vis, ca să suporte realitatea”, după cum spunea Freud, iar poetul visează și chiar iubește de-adevăratelea. Din când în când, îl bântuie singurătățile și enigmele lumii, „O lume care nu-și petrece, / O lume goală și sinistră, / O lume singură și rece.” (Singurătate)
Îngenunchiat în amintiri, nostalgic incurabil, el se întoarce în „Anii dulcilor iubiri”, când, „într-un sărut necontenit”, toată lumea era a lui și a iubitei sale, pe ai cărei sâni a adormit de-atâtea ori.
Oamenii dispar, dar „iubirea e nemuritoare” și așa va rămâne cât va dăinui lumea. Dar lumea, spune Ion Anuța, nu este alcătuită doar din iubire, ci și din bârfă, răutate, ipocrizie – elemente pe care el le ignoră, pentru a se simți cât mai confortabil: „Eu am venit în gara asta mare, / A lumii, ce vremelnic poposește, / O lume precum trenul, călătoare, / Și n-am habar de ea, că mă bârfește. / Eu nu trăiesc în locul nimănui / Și nimenea în locul meu nu moare, / Din ancestral, venit pe-aici hai-hui, / Nu-i vina nimănui… e-o-ntâmplare.” (Nu am habar)
Revine, totuși, din când în când la poezia lui socială predilectă plângând „amarul celor mulți și obidiți” și, firesc, împărțind „cu ei, mereu, calvarul”. (A fi poet)
Duce dorul culturii autentice a neamului românesc și deplânge generațiile de azi, care trăiesc și respiră în subcultură, fiindcă «„Au făcut copiii noștri dinți”, / Cântă trubadurul din chitară, / „Mușcă din bunici și din părinți” / Tudor Gheorghe – el ne cântă iară.» (Copii cu dinți de răpitori)
Deși „Trec anii și îmbătrânim”, și inima nu mai este „ca altădată”, totul mergând spre veșnicie, Ion Anuța găsește prilej să ironizeze până și moartea: „De parastas… nu-i niciun bai, / Ar fi prea mult, nu se cuvine, / Ne vom găsi vreun job în Rai / Și-om câștiga vreun colț de pâine.” (Trec anii și îmbătrânim)
Nu-l uită nici pe Eminescu, cel „cu lirica-i dumnezeiască” și, cum era și firesc, revine la Mitul Adamic și la păcatul originar, preamărind femeia și iubind-o plenar: „Deși demult sunt însurat, / De-acasă-s tot mereu plecat, / Ca un burlac, / N-am rezistat, m-am complicat, / În viață când mi-a apărut, / Un pui de drac.” (Amăgitoarele femei)
Poetul regretă iubirile pasagere, pierdute, însă nu se sinucide pentru asta, conștientizând faptul că iubirea „dispare în neant ca o himeră”, dar revine, neîncetat, în altă conjunctură. O plânge pe Stela Popescu „crăiasa teatrului satiric”, o stea care a plecat spre stele și cultivă iubirile secrete din care s-a înfruptat o viață-ntreagă: „Am fost mereu îndrăgostit de lume / Și am rămas mereu să fiu așa, / Și am iubit, dar nu pot să dau nume, / Secretul e părtaș cu dragostea.” (Iubire secretă)
Asta, deși frumusețea și amorul par a fi trecătoare, „De sunt neveste, domnișoare, / De-s tineri sau de sunt bătrâni, / Iubirile nu-s iertătoare, / S-aprind ca focul din tăciuni.” (Ce e iubirea)
Deși activ și iubăreț nevoie mare, în amurgul vieții sale, pe Ion Anuța îl tot cheamă amintirile, cugetând că, în lumea asta fără rost, doar dragostea e valabilă. Îl domină chipul părinților săi, ca pe orice poet care lucrează cu transcendentul, și rememorează furcile caudine prin care a trecut tatăl său, în acele vremuri „bântuite de comunism”.
Nu-i place destrăbălarea femeilor de azi, dar, în secret, o adoră, amintindu-și de pudoarea și discreția femeilor din tinerețea lui: „De anunțuri cu femei, zilnic presa este plină, / Au și pozele-n ziare, le vezi corpul ca-n vitrină, / Domnișoare divorțate, unele chiar cu bărbat, / Totul e să ai parale și să fii tare la pat.” (Lumea de ieri și lumea de azi a femeilor cochete)
„Femeia cu coasa” este „femeia nedorită”, cu care poetul s-a întâlnit de câteva ori în viață, dar a reușit s-o păcălească, în așa fel încât nici ea să nu și-l mai dorească, scoțându-l din „viața” sa… „De atunci m-am împăcat cu gândul / Și hoinăresc precum zicea… / O duc și eu cât e pământul… / Nu vreau s-o văd nici eu pe ea!” (Femeia nedorită)
Și tot așa, pe „drumul destinului”, îndrăgostitul nostru octogenar elogiază dragostea și critică politrucii care nu se iubesc decât pe sine, parafrazându-l pe Arghezi în poemul „De ce-ai plecat, de ce-ai venit?”.
Se întoarce, apoi, la fereastra copilăriei, într-un „Pastel de iarnă”, fură săruturi lirice, câștigă și pierde iubiri, ca și cum ai pierde trenul, fiindcă „Lumea-i gară de-așteptare”: „Trenul lumilor pierdute, / Trenul lumii de apoi, / Trenul lumilor tăcute, / Fără-ntoarcere-napoi!”
Poetul Ion Anuța încă descifrează taina ochilor albaștri, ca la un examen de ecografie oculară, desprinzând, din „noianul lui de idile”, fragmente de viață autentică, de tainică iubire, și cântându-și dragostele anonime, conchizând: „Petale dulci de trandafir, / Ai buzele când le privesc, / Chipu-ți angelic și senin, / Și-n taina nopții te iubesc!” (Odă anonimei mele)
Cu acest volum, adresat preponderent iubirii, Ion Anuța dovedește că este un poet plurivalent, care știe că „Tot ce numim proces istoric își are izvorul în suferința dragostei”, cum ar spune Emil Cioran. Chinul iubirii sale, în înserarea vieții, îl aproprie de dumnezeire!
Dumitru Sârghie
