AcasăCulturăDespre Pan Vizirescu și nu numai

Despre Pan Vizirescu și nu numai

Între anii 1968-1971, am locuit pe str. Filimon Sârbu (George Poboran) nr. 17, în aceeași curte în care, cândva, fusese Depozitul de bere, la d-na Elena Niculescu, relativ vizavi de locuința în care viețuia Dan Cosmulescu, nepotul lui Pan. M. Vizirescu. Eu fiind și dirijor al Corului „Ciprian Porumbescu”, unde Dan Cosmulescu era bariton de bază și solist, ne-am împrietenit ușor, întoarcerile de la repetiții, care se țineau la Liceul „Radu Greceanu”, făcându-le împreună, pe jos, discutând, desigur; aceasta, cu atât mai ușor, cu cât noul meu vecin era o fire comunicativă și mare iubitor de artă și cultură, precum și al locurilor natale.
Deși aflasem, de la gazda mea, de prezența clandestină a unchiului său, Pan Vizirescu, în podul casei noului meu prieten, el niciodată nu s-a confesat despre acest fapt, care a rămas o taină între noi doi. Majoritatea vecinilor noștri cunoșteau însă acest secret al lui, dar funcționa între toată obștea o solidaritate mută și sănătoasă cu cauza acestui fugărit de miliție și de securitate. Eu chiar l-am văzut de două ori pe Pan Vizirescu, noaptea, plimbându-se prin curtea casei, dar știam că acest lucru nu se comentează.
Cu noul meu prieten, om de mare calitate umană, am pus la cale și am înființat, în toamna anului 1972, Corul bărbătesc „Lirica”, alcătuit din mulți ciprianiști, dar și alți bărbați cu voci frumoase, pasionați de cântul coral, pe care l-am afiliat Sindicatului Consiliului Județean Olt, la care Dan Cosmulescu era președinte de sindicat. Pentru că eu, în urma succeselor televizate cu Corul „Ciprian Porumbescu” la concursul „Patrium Carmen”, îmi asigurasem o autoritate pe plan județean și, deoarece aflasem că președintele Consiliului Județean Olt, Constantin Sandu, este iubitor al tradițiilor românești, împreună cu președintele de sindicat, în decembrie 1972, am programat un concert de colinde românești pe treptele inferioare ale acestei frumoase clădiri, care beneficiază și de o acustică deosebită; după ce am pus la punct cca 10 colinde: Steaua sus răsare, Sus (creștini) români, nu mai dormiți, Colindița, Sculați, sculați (boieri) oameni mari, Floricica, Praznic luminos etc., într-o zi când tov. președinte era la birou (aveam informatori din interior), am făcut mobilizarea și, când toți coriștii erau aranjați pe trepte, Dan Cosmulescu a mers și l-a invitat în capătul scării pe tov. C-tin Sandu, pentru o surpriză. Ce risc din partea celor doi organizatori!!! Era dânsul iubitor de tradiții, dar era, totuși, nașul lui Nicolae Ceaușescu. Când am auzit pașii apropiindu-se de scară, cu pulsul mult peste 100, am ridicat mâna și glasurile celor cca 50 de bărbați au inundat toate ungherele acestei clădiri monumentale, încât, în câteva secunde, apăruseră peste tot ciorchini de spectatori. Ropotul de aplauze de după primul colind, în frunte cu șeful instituției, a constituit pentru mine „binecuvântarea” de a continua. La sfârșitul concertului, am fost răsplătiți cu aplauze interminabile, iar tov. Constantin Sandu, fără să comenteze nimic, a comandat, la bufetul instituției, șampanii, fursecuri și covrigi pentru colindători.
După ce eu m-am mutat la București (1975), prietenia cu Dan Cosmulescu a continuat, cu întâlniri la cofetăria „Capșa”, unde depănam amintiri și ne împărtășeam alte planuri. Eu nu știam atunci că și Dan Cosmulescu era urmărit de securitate. Abia după anul 1980, mi-a spus un prieten că a avut acces la Arhiva Securității și a văzut dosarul meu, în care scria că „este un profesor bine pregătit, corect, dar are legături de prietenie cu Dan Cosmulescu din Slatina și cu lutierul și acordorul Romică Pojoni, fugit în Germania”. Atunci mi-a căzut vălul de pe față (eram un naiv-sadea) și mi-am explicat de ce convorbirile mele telefonice, cu cei doi, erau întotdeauna bruiate, se auzeau și alte voci în telefon și, mai ales, de ce niciodată mie nu mi s-a dat viză pe pașaport pentru străinătate, nici măcar la Varna-Bulgaria, în 1986, unde câștigasem selecția pentru a participa, cu Corul de fete „Cantata”, la un concurs internațional și, deoarece se plătise totul, inclusiv avansul pentru autocar, au plecat doar fetele ca excursioniste. Dezlegarea finală a acestui rebus avea să vină curând, când colegul meu de catedră de la Liceul Pedagogic a trecut ,din Invățământ la Securitate, unde, după Decembrie 1989, a obținut chiar gradul de general. Cu toate acestea, legăturile mele cu Dan Cosmulescu și cu soția sa, dna Nina, care mi-a trimis toate volumele sale de poezii, au continuat, până în ultima clipă. Când dna Nina Cosmulescu, pe 07.03.2014, și-a lansat, la Librăria „Mihai Eminescu” din București, cartea „Pan Vizirescu – o viață pentru o idee”, am fost invitat și eu și chiar am luat cuvântul. Iată dedicația pentru mine a autoarei.
În primăvara anului 1995, pare-mi-se, l-am zărit pe scriitorul, ziaristul și eseistul Pan Vizirescu urcând, la stația Piața Dorobanți, în autobuzul 331. L-am recunoscut imediat și, cu sfială, l-am abordat: „Bună ziua, d-le Vizirescu, sunt Jean Lupu de la Slatina, prietenul lui Dan Cosmulescu”. Mare mi-a fost bucuria să aflu că știa despre mine, de la prietenul meu, încât, preț de două stații, am avut o convorbire extrem de relaxată, însă fără nicio aluzie la trecutul său. Am fost uimit de prospețimea gândirii sale, de memoria sa, care nu suferise, după anii de autoclaustrare și de privirea sa vie. După coborârea sa din mașină, mi-am zis că e bine să ai un crez nestrămutat în viață, să rămâi vertical, spre a nu da prilej propriei conștiințe să te judece, pentru că este necruțătoare, și, permanent, să-ți pui mintea la lucru, spre a nu se ofili.

Jean Lupu

 • Fragment din volumul „Inubliabilul Pan. M. Vizirescu”, aflat în curs de apariție…

 

 

Articolul precedentANUNȚ PUBLIC
Articolul următorANUNȚ PUBLIC
RELATED ARTICLES
- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments