Ziua de 19 februarie a.c. marchează 145 de ani de la nașterea artistului-filosof Constantin Brâncuși. S-au spus și s-au scris atât de multe de către specialiștii în artă, cultură și morală, despre acest rege al sculpturii moderne, încât simt un oarecare frig existențial și o spaimă în ideea de a mai spune și eu ceva. E ca și cum mi-aș permite să vorbesc și să scriu despre Eminescu, Arghezi și Nichita Stănescu, afirmând cu emfază că le-am înțeles și deslușit, în puținătatea mea intelectuală, toate tainele și rosturile scrisului lor lăsat posterității. Fiindcă, așa cum spunea Nicolae Steinhardt, privitor la genialitatea Luceafărului poeziei românești, anume „Greu e a vorbi și a scrie despre Mihai Eminescu”, tot așa spun și eu: „Greu e a vorbi și a scrie despre Constantin Brâncuși.” Dar, astăzi, îmi permit, cu umilință, să spun ceva, cu referire la câteva vorbe de duh, pe care Sfinxul de la Hobița le-a donat omenirii.
„Când o societate nu se mai cunoaște sau amestecă binele cu răul, ea se află deja pe povârnișul pierzaniei”, spune Constantin Brâncuși, în cuprinsul celor 70 de aforisme ale sale, apărute într-o carte îngrijită de Constantin Zărnescu, la Editura Scrisul Românesc. N-ar fi rău, ca foștii și actualii guvernanți ai României, în cadrul ședințelor lor de partid, să aloce un timp și pentru lectura acestei cărți inestimabile. Căci, iată, „Ca să nu fie dezordine, ca să nu fie haos” (cum ar spune poetul de la Bârca), Brâncuși are și soluția: „Toate dilemele se rezolvă prin unificarea contrariilor”. Păi, nu zicem noi mereu, din 1989 încoace… „Unitate în diversitate”? Din păcate, acest slogan se traduce astfel de către politrucii noștri: „Unitate în diversiune”. „Politica este ocupația tuturora. Politicienii sunt o calamitate bugetivoră sau un rău necesar”, spune Brâncuși. Politicienii noștri au ales prima variantă, care e mult mai atractivă, trecând cu ușurință peste ceea ce spune tot artistul. „Rege sau cerșetor, ești tot una în fața Eternității.” Căci, adaugă sculptorul inimilor noastre: „Există o diferență între inteligență și deșteptăciune. Eu îi ador pe inteligenți însă îi detest pe deștepți, căci ei sunt giruete, în bătaia vânturilor.” Asta îmi aduce aminte de o rubrică pe care o semnam demult, la începutul democrației noastre originale, în „Riposta”, primul meu ziar post-decembrist, „Girueta sau mâneca de vânt”, rubrică în care biciuiam moravurile politrucilor din județul lui Eugen Ionescu.
Și tot așa. „Există un cod civil, un cod penal și chiar un cod comercial. De ce nu am avea și un cod etic?”, se întreabă făuritorul „Păsării măiastre”, cel care a sculptat Zborul și Sensul, în toate rosturile acestor două cuvinte. Ce dreptate avea! Poate că un politician român ar trebui, mai întâi, să absolve o facultate de morală, dacă aceasta ar exista… Cum ar suna, bunăoară: „Ministrul Sănătății noastre de toate zilele și nopțile, dl Rică Venturiano, a absolvit cu Magna cum laudae Facultatea de Morală a Universității București?” Din nefericire pentru această patrie, demnitarii noștri se tot chinuie să-și fabrice niște diplome pe care nu le-a obținut niciodată ori, dacă le au, le-au obținut aflați la mare distanță de învățătură.
Antologic și de studiat de către imberbii noștri politicieni este și următorul aforism brâncușian. „ În materie socială trebuie răsturnată cât mai rapid piramida tuturor nedreptăților, însă nicicum printr-o egalizare neghioabă, și cu totul imposibil de realizat.” Aviz celor din PSD și AUR… Vorba lui Moromete: „Păi, nu-ți spusei că n-am, băi, Jupuitule… Dacă n-am, n-am!” Și tot pentru infantilii și populiștii noștri, din capul statului, cei care au amanetat viitorul copiilor și nepoților noștri: „Să nu te avânți niciodată prea sus pe piramidă. Jos sunt atât de multe locuri libere (…) Viața se află acolo jos pe pământ” Sau: „Să creezi ca un Demiurg, să poruncești ca un Rege, să muncești ca un Sclav!” Cât despre respectul și prețuirea care ar trebui acordate valorilor autentice aflate încă, din fericire, în societatea românească, gorjeanul nostru decretează: „Ar trebui să ne aplecăm înaintea inteligenței și a meritelor. Din nefericire, ne înclinăm cu toții la vițelul de aur și îngenunchem în fața scaunului cu bani!”
Și încă una, că e voie, pentru stăpânii noștri, cocoțați în fruntea bucatelor, care s-au vândut străinilor și care au vândut și această țară pe un șirag de mărgele: „Darul străinilor te subjugă. Darul părintelui este pilda, prețuirea și punga sa.” Despre suferința oamenilor în epoca modernă, Brâncuși a anticipat genial: „Suferința modernă își are, poate, unele surse în spaima existenței de mâine, în dezacordurile erotice și chiar în generalizarea consumului de alcool”. De studiat acest aforism de către psihologi și sociologi, avându-se în vedere și faptul că majoritatea „dezacordurilor erotice și generalizarea consumului de alcool” sau de droguri, de ce nu?, se întâmplă sus, în „înalta societate” a celor care ne conduc și a acoliților lor.
Spre finalul acestor rânduri dedicate marelui Brâncuși, vom umbla la acordurile de lume și rafinamentele pe care artistul și filosoful le-a lăsat, prin aforismele sale. Iată: „Aristocrații și țăranii nu se tutuiesc. Pe vremuri (soții-n.r.!) nu se tutuiau decât noaptea la șira de paie, ca logodnicii în patul conjugal, între patru ochi și pe șoptite”, „Cu parizianul nu pot să discut afaceri serioase, decât până la ora aperitivului. Pe urmă, vine ora șarmantă a dejunului, five-o-clock-ul salonard și deliciile cinei, încărcate cu vaporii ghiftuielii și ai alcoolizării”, „În logodnă, iubiții se chemau ca turturelele. Începe astfel: „tatonarea și încleștarea valorilor”, „Nu vom fi niciodată recunoscători față de pământul care ne-a dat totul”, „Eu am vrut să înalț totul dincolo de pământ”, „Nu mai sunt demult al acestei lumi, sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esențiale… ”
Mă opresc aici, dragi prieteni, amintindu-vă despre încercarea repetată a comuniștilor de a dărâma Coloana Infinitului, inaugurată la 27 octombrie 1938. Această tentativă s-a întâmplat în anii 1949, 1951 și 1953. Ultima dată, un tânăr român stalinist, Tănăsie Lolescu, a legat Coloana cu niște lanțuri agățate de un tractor și a vrut s-o smulgă din rădăcină. Din fericire, un Dumnezeu al operei lui Brâncuși a făcut în așa fel ca imbecilii neamului să nu reușească… monumentul rămânând în picioare, chiar dacă ușor înclinat.
Astăzi, de-alde Lolescu sunt destui în Parlamentul și Guvernul României. Ei sunt însă mai rafinați. Practică alt gen de demolare… aceea de a ne șterge istoria și tradițiile românilor de pe fața pământului… Apără-ne, Doamne!
Dumitru Sârghie
