Adie zefirul, vânt faustian
Și-mi animă sufletul-nsudit,
N-am mai fost pe-acasă de un an,
Dorul meu de Tată s-a-nmiit.
Calc cărarea înspre țintirim,
Flori de mac stau sânge-n calea mea,
„– Existăm și după ce murim!”,
Mă anunță-n tril o turturea.
Lângă crucea tatii, ca un ciob de stea,
Arde-o lumânare tremurând,
A fost mama înaintea mea,
Să-l anunțe c-o să vin curând…
Și să-i spună ca să nu mă certe,
Pentru felul meu de-a mă purta,
În acele tinereți demente,
Când credeam că lumea-i doar a mea.
Preabunule Tată, iartă-mă, te rog,
Astăzi, pentru tine, am un singur vers,
Vers pe care-ndată eu ți-l las zălog:
„Doamne, cât miroase-a Tată-n Univers!”
Dumitru Sârghie